Am vizitat de mai multe ori Chișinăul și plaiurile Basarabiei. Am tot amânat să evoc această experiență, din motivul de a nu greși, de a nu putea valoriza lucrurile în adevărata lor înfățișare. Primul contact cu Chișinăul s-a realizat la începutul anilor 90 și s-a reluat de mai multe ori cu prilejul unor manifestări academice. Cunoașterea acestei zone culturale s-a făcut treptat, fie direct, prin „imersiunea” noastră în mediul basarabean, fie indirect, prin intermediul studenților sau al doctoranzilor care au studiat la universitatea ieșeană. Dificultatea a stat în decelarea diferențelor specifice, în adulmecarea corectă a unor particularități sau contraste din partea unui observator el însuși „contaminat” de bagajul cultural examinat (purtat de un moldovean de pe malul celălalt al Prutului).
E un frumos sfârșit de toamnă, uscat, cu soare scurs și filtrat printre nori, luminând parcelat și preferențial pământuri, ape, păduri. Ca în peisajele pictate de importanți maeștri. Se trece vama ușor, pe la Albița-Leușeni, pe la mijlocul zilei, fără așteptări sau încordări. Cam un sfert de oră durează verificările și formalitățile de rutină. Vameși drăguți, civilizați, atenți – și la noi, și la ei. Poți sesiza doar o ușoară diferență de accent, de performare a uneia și aceleași limbi. Când eram student, mergeam cu bicicleta pe malul Prutului, și stăteam ceasuri întregi gândind la ce-i cu geografia asta, priveghind a jale la casele sau ogoarele de peste Prut, nesperând că se va ajunge la o altă stare. Priveam cu grijă, pe ascuns, să nu mă dibuiască vreun grănicer, căci și de privit îți era teamă…
În urmă cu 18 ani, la Cricova
Scenă cu vreo optsprezece ani în urmă. În crama de la Cricova, sub pământuri, la o masă festivă cu degustare de vinuri și bucate alese. Atmosferă destinsă și distinsă, după câteva zile de prezentat, ascultat și îndurat destul de multe comunicări științifice la un simpozion organizat de către colegii de la universitatea de stat. Era primul contact oficial de acest fel. „Trupa” de la Iași, formată din vreo șase colegi, a fost întâmpinată și omenită regește ca „mari savanți de renume mondial” ce eram și cu care eram mereu gratulați. În general, moldovenii sunt calzi, primitori, deschiși – mai ales la un pahar de vin și de discuții. Dar moldovenii basarabeni sunt și mai și, întrecând cu mult aceste caracteristici. Un flux de bunăvoire, bucurie, fericire cuprinde întreaga adunare. S-au degustat peste douăzeci de soiuri de vin, în mod treptat, simultan cu descoperirea unor gustări apetisante. Zeci de pahare au inundat mesele, fiind schimbate mereu pentru a face loc platourilor de mâncare sau fructierelor cu roade ale pământului frumos stivuite. După vreo zece feluri de vin degustate, deja căldurile te cuprind iar spiritul tresaltă. De-abia acum fața grupului se dezgolește și-i dibui identitatea. Afli un etos particular, aparte, o convivialitate de coloratură slavă, prin discurs, conduite, gestică. Totul este țesut cu sentiment, simțire și frumoase aduceri aminte. Inima se topește sub faldurile versurilor lui Esenin sau Eminescu ori în ritmuri muzicale străine urechii tale. Sufletul unduiește și tânjește în raport cu un trecut irecuperabil. Descoperi ascunse linii de unire între oameni, printr-o anumită raportare la o frumusețe împărtășită, doar de ei știută, pe care au trăit-o cândva, chiar dacă regimul a fost așa cum îl știm. Se cântă melodii rusești, din anii studenției moscovite sau leningrădene, dar și moldovenești, solo, în grup sau în acompaniament de muzicuță, descoperind veleități muzicale la persoane la care nu te așteptai. Se spun snoave, se înnoadă prietenii și, mai ales, se țin discursuri. Discursul devine un fel de pecete a întâlnirii, o obligație – chiar, un resort de validare și justificare a unei autentice reuniuni. Se ajunge la situația că aproape toată lumea trebuie să se ridice, să închine un pahar și să spună ceva. Comportamentul taciturn și însingurarea nu au ce căuta într-un atare context. În plus, bună cuviința, buna creștere și prețuirea celuilalt au fost alte elemente de fundal care au alimentat o întrunire care nu se poate uita.
La Căpriana și Hîrjauca
Dar să revenim la prezent. Începem această vizită printr-un periplu cultural pe tărâmul Basarabiei profunde, de dincolo de capitală. Sunt însoțit de doamna Angela Solcan, șefa catedrei de limbi moderne, de domnul Mihai Leșanu, decanul facultății de biologie, și de domnul Vitalie Sochircă, prodecanul de la geografie, pe post de „ghiduș”, adică informat, subtil și jucăuș ghid. Ne îndreptăm spre zona mănăstirilor din partea locului. Drumuri întinse, bine gândite și întreținute (mă refer la cele strategice, proiectate în regimul de dinainte), se avântă în fața noastră, traversând coline cu viguroase vii sau livezi și codri încă neatinși. Ne îndreptăm spre mănăstirea Căpriana. Pe drum ne sunt aduse în atenție file din istoria mai veche sau mai nouă a așezămintelor bisericești sau mânăstirești. Ceea ce putem vedea acum, din acest punct de vedere, sunt revirimente recente a ceea ce a fost cândva, pentru că tăvălugul comunist a întrerupt pur și simplu, pentru decenii întregi, viața spirituală de acest fel. Sute de biserici au fost dărâmate sau, cu puțin noroc, transformate în depozite, cluburi, azile, case de odihnă sau case de copii. Puține au mai funcționat, din rațiuni tactice, având destinația binecunoscută. Ceea ce întâlnim astăzi la Căpriana sunt mai multe straturi ale vieții monahale, începând de la biserica voievodală a lui Alexandru cel Bun, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, restaurată în bună parte dar încă neterminată, trecând prin arhitectura în stil rusesc a bisericii noi, de la 1903, și ea transformată în depozit de chimicale ale căror efecte transpar și astăzi la nivelul temeliei, și până la clădiri mai recente cu frontoane și balcoane neoclasice. Interesant este faptul că doar o parte din biserica centrală, nefuncțională încă, mai poartă amprenta arhitecturii stefaniene, partea de sus împrumutând alte tente impuse fie premeditat, fie din necunoaștere sau graba cu care s-a făcut repararea. Probabil că normele cu privire la fondul cultural sunt mai laxe, fiecare având latitudinea să refacă după cum îl taie capul, urgența fiind mai importantă decât reeditarea originalului. Oricum, întâlnim aici semne evidente ale unui avânt de înviere a unui mediu spiritual în consens cu noile date aduse de modernitatea timpului, prin materialele folosite, prin deschiderea față de tehnologiile actuale, prin modul de organizare și funcționare.
Nu aceeași situație ne întâmpină la mănăstirea Hîrjauca, localizată într-un hârtop, lângă o stațiune balneară și de odihnă – fostă „Sovietscaia Moldavia”, numită azi „Codru” – modernizată în perioada sovietică și devenită punct de atracție mai ales pentru străini. Spațiul acestei mănăstiri este oarecum deconcertant, de la biserica recent refăcută din centru, într-un stil și gust incerte, ce ajunsese discoteca satului și sală de tras cu tirul până acum trei decenii, la chiliile din jur, în stil clasic sau neoclasic, pe cale de a se repara, până la ruinele bisericii vechi și chiliile părăginite, o adevărată rană deschisă pe trupul Basarabiei. Trăiești un sentiment ciudat să vezi cu proprii ochi ce a devenit un spațiu în care altă dată era altarul în care se săvârșea cea mai mare taină a religiei tale. Din biserica de altădată mai rămăseseră doar ziduri pe jumătate, urme din vechea pictură cu semne evidente de cioplituri pentru lipirea tencuielii ce a ascuns-o, fragmente de înscrisuri în limba și grafia română, pardoseala originală ale cărei crăpături erau năpădite de buruieni. Și aici, puteai constata mișcarea și dorința de revenire, înceată dar sigură, la o ordine a firii care a mai existat cândva.
Acasă la doamna Tatiana Popa
Ajungem în inima Basarabiei, prin raionul Călărași, la confluența codrilor Orheiului cu cei ai Cahulului. Adăstăm într-o locație știută de cunoscători, „Casa părintească”, din satul Palanca-Călărași, care joacă rolul de muzeu, centru etnografic și spațiu de răgaz și de degustare a ceea ce are mai autentic gospodăria tradițională. Satul, ca și altele de primprejur, este locuit de ruteni, vorbitori ai unei limbi ucrainene amestecate, pe care istoria i-a mânat pe aceste locuri și care conviețuiesc în bună pace cu moldovenii majoritari. Acest complex țărănesc, prin excelență basarabean, este patronat de o inimoasă fiică a locului, Tatiana Popa, și se constituie într-un așezământ multifuncțional din punct de vedere cultural și educațional. Doamna Popa și-a recuperat proprietatea cu greu, prin așteptări, tergiversări, procese grele, după jumătate de secol și a ținut ca această casă a copilăriei ei să devină o casă a copilăriei generice, pentru basarabeni dar nu numai pentru ei.
Ne întâmpină doamna Tatiana, o ruteană ce știe românește, care este în același timp muzeograf, gospodină, om de nădejde al casei (proprietăreasa era la Chișinău la o conferință pe probleme specifice). Complexul adună la un loc casa principală, dependințe și acareturi, toate funcționale, pe care un bun și harnic gospodar al locului le poate avea. Găsești un patrimoniu bogat și autentic de covoare, îmbrăcăminte, țesături, împletituri, obiecte vechi tradiționale ce dau seama de îndeletniciri, epoci și straturi sociale diferite. În plus, acest domeniu e și un centru de generare și perpetuare a obiceiurilor populare, de formare a elevilor de la școală, prin activități extra-curriculare, pentru ducerea mai departe a unor îndeletniciri emblematice. Remarc cu emoție ușile din lemn masiv ce poartă mai multe straturi de vopsea ușor crăpată, balamalele sau clanțele ca la casa bunicii mele, asperitatea naturală a peretelui din lut, dușumeaua neaoșă, dar curat întreținută. Doamna Tatiana reușește să reconstituie o lume și o atmosferă dispărute, să deseneze profiluri ale oamenilor care au fost cândva, să puncteze fapte, întâmplări, situații care au marcat locul în ultima sută de ani. O mai dă și pe rusește sau, oricum, pe ceva slavă (e multiculturală!), când are oarece dificultăți, iar prea bunii mei prieteni (mai multiculturali decât sunt eu) îmi traduc numaidecât.
Se mișcă grațios, cu seriozitate, chiar grav, printre obiecte încărcate de amintiri și de istorie. Româneasca exotică, dar concisă și la țintă, pe care o exprimă, dă seama de un soi de atașament, de solidarizare și de poziționare sănătoasă, vrednică față de o lume pe care o știe din interior, prin propria experiență. Nu e un simplu muzeograf, e o mediatoare a modului ei de a fi, a unei lumi a cărei socoteală o știe până la ultimele consecințe. E un om al locului, bine așezată în istorie, cu toate vicisitudinile ei, mai greu de înțeles de românul din afară, așa cum sunt eu. Tot ea este cea care ne îndeamnă la masa pregătită dinainte și ne servește, binevoitor și tacticos, cu băuturi și bucate ale locului: lichior de trandafiri, țuică din prune, zamă din carne de găină, agrementată cu chiperi după pofta inimii (și putința gurii de a suporta iuțeala!), plăcinte calde, tocmai scoase din cuptor, umplute cu brânză, cu cartofi, cu varză, cu bostan, bucăți de pere umplute cu țuică din același fruct, poamă (adică, struguri), perje (adică prune) uscate, dulcețuri, îndemnuri și iar îndemnuri de a mai servi și iar servi etc. Nu mai zic că ospitalitatea a fost atât de mare încât semnele ei s-au prelungit cu mult peste acest interval, spre seară, la mine în camera de hotel, unde am putut degusta plăcintele ce fuseseră puse la pachet alături de un pahar de vin roșu de Cricova.
Chicuș – Cucoș
Atmosfera din capitală e una specifică marilor orașe, cu lume fremătândă, preocupată, „înșurubată” în activități de tot felul. Emblematică pentru astfel de stări mi s-a părut a fi în piața centrală, perimetru al negoțului cu mărfuri de toate soiurile. Dacă nu ai pretenții și ești preocupat de cele domestice, găsești aici de toate, de la obiecte de îmbrăcăminte și de uz casnic și până la semipreparate din carne, pește, legume, chiar finețuri. Se vorbește și în românește, și în rusește. Dacă la începutul venirii mele pe aceste meleaguri, prin anii 90, mă deranja acest aspect, astăzi mi se pare că totul ține de firescul lucrurilor. Nu-i un handicap dacă știi doar românește, interlocutorul este gata să discute cu tine în limba pe care o stăpânești. În rest, pe stradă și pe la instituții, zărești multiple înscrisuri și reclame în limba română și în engleză. În rusește, mai nimic.
O scurtă și imprevizibilă întâlnire cu rectorul. Sunt anunțat cu o zi înainte că dorește să ne cunoaștem; nu mă gândeam la așa surpriză. Mai mult, cu câteva minute înainte de întâlnire, aflu că și-a amânat nu știu ce ședință la minister pentru a ne cunoaște. Protocol mai mult decât mă așteptam. Ne înmânăm reciproc mici și simbolice cadouri. E profesor de istorie cu preocupări pedagogice, didactice, fiind un distins autor de manuale de specialitate în republică. Înțelegem amândoi că există anumite rațiuni și dedesubturi ale interesului de a ne cunoaște. Mai mult, jenat puțin că îi răpesc timpul și că ar fi cazul să mă retrag, mă reține nițel și mă introduce, cu un aer misterios, în cabinetul personal în care îmi arată arborele său genealogic, reconstituit cu migală în zeci de ani. Îmi spune că se numește Nicolae Chicuș, și că nu-i exclus ca pe undeva, în trecut, numele noastre să fi fost aceleași (Chicuș – Cucoș). Ies din birou lansând invitația revederii la Iași și oarecum pus pe gânduri…
Piața Marii Adunări Naționale impresionează prin spațialitate, ordine, curățenie. Catedrala recent renovată, cu picturi renascentiste nou-nouțe, chiar dacă adăpostește slujba curentă, cea de dimineață, a adunat nu numai trecători doritori de o scurtă închinăciune, ci și credincioși statornici, pregătiți și dinadins veniți. Parcurile – și cel de aici, și cel de peste drum, ce cuprinde la loc de cinste aleea clasicilor (scriitorii noștri comuni) – sunt bine întreținute și se constituie în locuri de recreere, plimbare, reflecție, libertate. Aici poți vedea atât copii sau tineri zvăpăiați cu rotile și căști în urechi, dar și doamne venerabile, rememorând trecutul lor ancestral și romantic de domnișoare de pension.
După ce ajungi pe jos, în cealaltă parte de oraș, trecând prin centru și piațeta cu artizani, te întorci spre hotel cu un troleibuz plin de lume aleasă, elegantă și politicoasă. Parcă e altceva decât la București sau chiar la Paris. Identific oameni voioși, deschiși, zâmbitori, mulți cocheți, cu aer nobil, aristocratic. Ți se spune, prin difuzoare, la fiecare oprire, într-o curată limbă românească, unde ești și ce stație urmează. Primești un telefon din țară și oricât de eliptic ai fi în conversație, nu ai cum să nu sezisezi că doamnele în vârstă din fața ta, ce sporovoiau în rusește până atunci, ciulesc dintr-odată urechile, înțelegând ceea ce spui și ce nu spui, asta dacă e să ne luăm (și) după privirile calde, înțelegătoare pe care ți le arată complice la un moment dat.
Să nu separăm lucruri care nu se pot separa
Ești invitat la masă, într-un cochet apartament chișinăunean, de amfitrionii tăi, doamna Angela, despre care am amintit, și pe care am cunoscut-o la universitatea din Besancon, Franța, și soțul ei, domnul Sandu, profesor de politologie la universitate și reprezentant al unei prestigioase edituri românești în Basarabia. Cum este firesc, printre alese vinuri și bucate, ajungem la discuții cu iz istoric sau geostrategic, care dau seamă de cât de bine ne asemănăm în cunoașterea și valorizarea lucrurilor. Chiar dacă până în momentul evocat nu ne cunoscusem, descoperim în biografiile noastre căutări, chemări, valorizări identice. Până la urmă, nu demarcațiile administrative sunt importante, ci confluențele, continuitățile, identitățile. Oricum, nu noi suntem chemați să punem „țara la cale”, ci alte instanțe care poate ne depășesc și nu ne interesează. Noi doar constatăm că gândim sau simțim la fel, vorbim același grai, ne bucurăm de întâlnirea prezentă și de cele viitoare. Sesizăm, în același timp, că avem preocupări comune, inclusiv de ordin domestic, cum ar fi prepararea murăturilor, facerea și întreținerea vinului, dorința de evaziune la sfârșit de săptămână înspre grădini, curți și case pe la țară. În plus, băiatul lor agreabil și vizionar, preocupat de informatică, nu ezită în a-și face planuri nu numaidecât legate de glie și de contextul prezent, ci cu perspective mai largi ce depășesc spațiul și timpul tradițional. O familie redutabilă de moldoveni cu care îți este drag să dezvolți o legătură de cursă lungă!
Masteranzii cu care am lucrat, în zilele petrecute aici, m-au impresionat în mod cu totul remarcabil. Niște profesioniști, în adevăratul sens al cuvântului. Cu orizont larg, cu experiență, cu expertiză. Cu tragere de inimă și sacrificiu pe „ogorul” educației. Cu o solidă formație de bază, cunoscători ai fundamentelor teoretice zămislite atât în perimetrul estic, cât și apusean. Ne-am îngăduit reciproc să punem în chestiune teorii, practici, instrumente care să stimuleze activitatea didactică. Am comunicat atât în registrul formal, al liniilor și obiectivelor cursului, dar și uman, prin deschidere, sinceritate, viziune critică față de prezentul și viitorul educației. Nu pot să nu recunosc, că și pentru mine a fost o experiență de învățare…
Ca și altă dată, și acest periplu basarabean a adunat și decantat frumoase impresii despre o lume pe cât de familiară, pe atât de inedită în detalii, în particularități, în variațiuni de conținut sau expresive. Îți trebuie o disponibilitate aparte pentru un „reglaj fin”, o senzitivitate pentru a discerne note distinctive, complementarități, ușoare contraste într-un ansamblu unitar, integrat și coerent. În fond, tocmai în asta constă frumusețea cunoașterii și chiar a existenței noastre, așa cum este ea: să evidențiem pregnanțe, similarități sau identități într-un continuum existențial și să nu separăm lucruri care nu se pot separa.