Orice proces educativ responsabil, ca proiecție dar și ca acțiune concretă, își asumă și o poziție în raport cu formarea estetică și artistică a persoanelor. Educația pentru arte denotă un anumit mod de a vedea umanul, o filozofie de viață aparte, o viziune despre ce este mai de preț pentru devenirea ființei. Importanța pe care prețuirea artei o capătă în societate dă măsura valorică a respectivei societăți, a rafinamentului și altitudinii sale axiologice. Educația pentru artă este deschizătoare de noi orizonturi, pentru că ea dezvoltă spiritul interogativ, reflexiv, cooperativ. Cu acest prilej, tânărul intră conștient în perimetrul artistic învățând ceva despre el însuși și despre ceilalți, iar această învățare îi va permite să rezolve probleme, să pună întrebări, să se înscrie într-o cultură reflexivă asupra sinelui și asupra lumii din care face parte. Educația pentru artă devine o educație a sinelui în perspectiva integrării în umanitate. Formarea artistică prilejuiește elevilor o experiență pentru iluminarea și construirea unui sens legat de existența sa.
Faptul că artele și atitudinile estetice asociate variază atât de mult de la o societate la alta s-ar părea să sugereze faptul că acestea sunt învățate în întregime sau că au o origine „culturală”. Arta poate fi considerată ca o înclinație generală naturală, dar care este învățată cultural și exprimată prin dansuri, cântece, spectacole, imagistică sau vorbire poetică. Această practică universală, de creație și de procurare, prin receptare, a unei bucurii speciale, ne duce cu gândul la faptul că există la om un apetit fundamental de ordin înalt ce se cere a fi exprimat prin diferite mijloace. Dacă s-a vorbit de om în calitate de făuritor de unelte (Homo faber), de om ca ființă ce s-a ridicat de la pământ (Homo erectus), de ființă ce caută să se joace (Homo ludens) sau să afle ce-i cu lumea sau cu el (Homo sapiens), la fel de bine trebuie să îl vizăm pe om în calitate de instanță ce introduce frumosul în lume și-l valorizează (Homo aestheticus). Omul este singura ființă capabilă de a stabili și a se bucura de simboluri, de a adăuga peste lumea naturală sau biologică una creată de el, în mod suveran, liber, dezinteresat, spre bucuria lui și împlinirea lumii înseși.
Omul a căutat dintotdeauna marile valori: adevărul, binele, frumosul, sacrul etc. Dincolo de faptul că acestea au sens în raport cu ființa umană și se întemeiază prin aceea că depășesc prin forța de atragere și altitudine dimensiunile ființei, ele înalță și dau consistență umanului. Educația estetică este un mod de a accede spre universalitate. A cultiva relații cu alții, a înțelege alte moduri de expresie, a fi permisiv la moduri individuale de trăire și exprimare a sentimentelor este un mod de afirmare plenară și polivalentă a umanității. Valorile estetice creează un orizont peren și autentic al devenirii. Căutarea are sens (și se lasă cu o „găsire”) când intervine o formare prealabilă pentru valorile respective. Nu le poți găsi pe „nepusă masă”, nu ajungi la ele „din întâmplare”. Nu le poți întrezări, nu ți le asumi, nu te poți bucura de ele dacă nu le-ai pre-văzut cumva, nu le-ai conceput cu mintea sau re-simțit în spiritul tău. Frumosul, ca și celelalte valori, presupune, cu siguranță, o educare în perspectiva receptării lui.
Școala noastră poartă destule preconcepții în legătură cu contribuția disciplinelor artistice în formarea tânărului. Încă se mai operează distincții discutabile între așa-zisele obiecte fundamentale de studiu și …restul disciplinelor. Aceste pre-valorizări devin cu totul pernicioase. Obiectele referitoare la palierul de sentimente și valori au același drept în „cetatea” școlii. Deprecierea autorității profesorilor, care deservesc aceste discipline (muzică, desen, dans, sport etc.), spune destul de mult despre demnitatea și statutul curricular al respectivelor obiecte de studiu. Periferizarea acestor activități – prin felul cum sunt plasate în orarul școlii, prin „utilizarea” orelor de desen, muzică etc. pentru „completarea” normei sau pentru necalificați, prin tendința de translare a acestora spre perimetrul activităților extra-curriculare etc. – dă seama de ideologii didactice contrare dezvoltării plenare a personalității umane.
Educația simțurilor, a gustului estetic, formarea atitudinilor și a unui ideal estetic nu trebuie să fie doar apanajul disciplinelor artistice. O astfel de formare are un caracter transversal, fiind o preocupare a tuturor disciplinelor, în măsura în care ele țintesc nu numai formarea intelectului, ci și a sensibilității (după cum, la fel de bine, prin disciplinele artistice se vor transmite și cunoștințe sau valori nespecifice, făcându-se, astfel, printre altele, și educație intelectuală, morală, civică etc.). De aceea, ori de câte ori este cazul, se va viza frumusețea zonei pe care disciplina o are în vedere (natura vie – la biologie, natura fizică – la geografie, relațiile umane – la educație civică, perfecțiunea divină – la religie, comportamentul individual – la psihologie, armonia calculelor – la matematică etc.). Dacă adevărul și binele, de pildă, sunt vizate de mai multe discipline, de ce nu s-ar întâmpla la fel și cu frumosul? O anumită perspectivă „sincretică” este de dorit în încercarea de asumare și însușire a frumosului; frumosul este o calitate atât de complexă (și completă), încât o viziune parcelară, analitică ar văduvi spiritul de o bucurie plenară.
Experiența estetică actuală, încurajată chiar de școală, desigur particularizată pe niveluri de vârstă, trebuie să fie extensivă, flexibilă, curajoasă. Își vor avea drept de cetate în educație atât arta clasică, statuată ca atare de istorie, cât și cea în facere; opere ratificate valoric, cât și produse încă nevalidate; opere „încheiate”, standard, cât și încercări sau experimente de ultimă oră. În perspectiva modernității actuale, granițele dintre „cult” și „popular”, dintre „elevat” și „ușor”, dintre „cert” și „nesigur”, dintre „durabil” și „efemer” se relativizează. Încât, nu trebuie exclusă arta mediatică, videoclipul, mediul grafic și imagistic al internetului, intervențiile artistice fulgurante din mediul virtual de socializare, expresiile artistice ale minoritarilor, marginalilor sau exclușilor în plan artistic (arta naivă, muzica rap, graffitti), arte non-standard sau de graniță (arta grădinăritului, arta culinară, dansul de societate) etc. În fond, tot ce dobândește putere sau marcă expresivă poate fi vizat sau experimentat în mediul educațional (fie și ca un referențial de poziționare, analiză sau interpretare critică). Trebuie mai multă înțelegere față de acel frumos contextual, adus de „valul” timpului, de vârstele celor care îl experimentează sau adulează. Nu trebuie uitat faptul că dincolo de caracterul universal și peren al acestei valori, problematica frumosului se resuscitează cu fiecare generație în parte, pentru că ea este purtătoare de noi viziuni și aspirații. Și că nu putem iubi Frumosul, în general, ci o ipostază concretizată la nivelul unui obiect, proces, acțiuni de un anumit fel. În plus, acesta nu apare totdeauna într-o stare „pură”, ci este însoțit de poziționări sau dinamici subiective, colective, filosofice, ideologice, tehnologice.
Valoarea unei opere de artă este dată uneori de context, în urma unei puneri în scenă, a unei reprezentări, a unei investiri cu sens. Contextul este polivalent, de la cel strict ambiental, prin proximități îmbogățitoare sau dăunătoare, până la cele culturale, anterioare sau coprezente obiectelor ce se vor a fi receptate la un moment dat. Lăcașurile de artă devin asemenea unor „temple” în care se oficiază apariția divinității, se celebrează ivirea valorii, întruparea ei în niște artefacte sau materii cu acordul unor martori, al celor ce receptează și se încred în nașterea valorii. Valoarea nu se dă, ci se face (și re-face) ori de câte ori o conștiință receptoare o dorește, o prevestește, o investește, o construiește.