E nevoie de o reglementare a temelor elevilor?

Ne aducem aminte de o ipostază a învățării, pe care am experimentat-o cu toții, și anume, temele pentru acasă. La școală – ca la școală: acceptasem regulile jocului, ne supuneam consemnelor, știam că timpul nostru e unul cedat, chiar „confiscat” de spațiul care ne-a primit. Dar chiar și timpul personal să devină o „anexă” a școlii? Cât din „povara” ei trebuie să se insinueze și acasă? Câte activități de învățare pot fi translate dincolo de sala de clasă? Cum trebuie procedat pentru ca aceste obligații să nu fie resimțite ca o corvoadă? Când și în ce fel va fi responsabilizat educatul să decidă, autonom, în a continua învățarea? Întrebări grele, ale căror răspunsuri nu pot fi filtrate decât cu un anumit grad de subiectivitate, deseori cu ceva apăsare, chiar cu un gust amar.

În principiu, o școală perfectă ar trebui să-și asume, ca timp și proces, tot ce înseamnă învățare prescrisă pentru un copil. Cele două spații – școala și mediul domestic – s-ar separa, din acest punct de vedere. O școală care se respectă epuizează sarcinile de învățare în perimetrul ei. Doar la școală se învață, acasă facem ce vrem! Timpul de dincolo de școală ar fi rezervat doar pentru interese și nevoi individuale, diferențiate de la o persoană la alta. Asta nu înseamnă că în acest interval nu se asimilează cunoștințe, valori, conduite. Doar că acestea nu mai stau sub directivitatea școlii. Scapă prescrierii și obligativității. De învățat se învață, dar altceva și în alt fel.

Una este tema pentru acasă, alta – studiul individual. Cele două ipostaze sunt relativ specifice, autonome, dar și corelate, inter-determinate, oarecum. Tema e o „prelungire” a activității din clasă, o aplicație a ei, o substituire parțială – când ora școlară se dovedește insuficientă pentru atingerea tuturor obiectivelor (e de reflectat dacă nu cumva trebuie descongestionată programa). Este delimitată și prescrisă clar de către profesor. Configurată atent, tema poate să prefațeze gustul pentru aprofundarea sau continuarea învățării în mod independent. Studiul individual se face pe cont propriu și constituie un semn al autonomizării sau responsabilizării educatului. El își stabilește țintele, căile, marja de timp. O exagerare pe direcția temelor pentru acasă poate afecta apetența pentru studiul individual, atât ca durată dar, mai ales, ca predispoziție, disponibilitate, motivație (e posibil să genereze efecte perverse, precum refuzul sau aversiunea de a mai face „ceva în plus”).

Încercarea de a regla, printr-o lege, încărcarea elevilor cu teme pentru acasă e un semnal de alarmă în legătură cu unele exagerări sau supraîncărcări prescrise de unii profesori. Fenomenul e vechi, abordarea e oarecum nouă, chiar curajoasă, atipică. Cu toții ne aducem aminte de prescripții utopice de genul „să rezolvați zeci de probleme pentru a doua zi, chiar sute, pentru perioada de vacanță”, când cele două părți, profesorii și elevii, știau prea bine că e imposibil. Se mergea pe principiul: prescriem mult, că poate ceva-ceva se va face. Trebuie să ieșim din această minciuna! Nu zic, educația se face prin efort, prin punere la treabă, prin exersare. Există un optim în toate, un prag al angajării peste care apar fenomene precum de-motivarea, blocajul, evitarea, escamotarea. Este regretabil că o atare situație trebuie reglementată printr-un act juridic, când ea ar fi putut fi gestionată firesc, natural, profesionist, tehnic, de către cei care fac educația. Intervenția ministrului reflectă faptul că realitatea tinde să scape de sub orice control deontologic, didactic, faptic, și că se impun normări suplimentare. După câte îmi dau seama, se încearcă o atenționare legată de pragul maximal, cât îi este îngăduit profesorului să prescrie, și nu o limitare a ceea ce poate și vrea efectiv elevul. Cine își permite și resimte nevoia să învețe, mai mult decât cere școala, o poate face!

O astfel de injoncțiune normativă este ambivalentă – e și bună, e și rea. Bună, pentru că încearcă să pună niște bariere, niște stavile în fața unor pretenții supradimensionate din partea unor profesori. Desigur, ca orice normă, ea vizează copilul mediu, standard, abstract. În realitate, aceștia dau dovadă de nevoi, posibilități și ritmuri variate de îndeplinire a unor consemne. Rezolvarea uneia și aceleași teme poate dura, pentru un elev dotat, jumătate de oră, pentru un altul, două ore. Prescripția nu este decât o proiecție deziderativă, variabilă de la caz la caz și, evident, necontrolabilă, neverificabilă, nesancționabilă. Propunerea normativă e și discutabilă pentru că reprezintă expresia unei supra-reglementări, a unei intruziuni în intimitatea unui proces tutelat de profesor care se poate simți lezat în demnitatea și autonomia lui deontică.

Oricum ar fi, intervenția reprezintă expresia unui gest ultimativ, de urgență, pompieristic (în sensul că se intervine unde focul e mai amenințător), oarecum atipic și ne-normal pentru un sistem sănătos de învățământ. În mod firesc, aceste chestiuni se reglează de la sine, contextual, la fața locului. E nevoie, credem, de o abordare integralistă, holistică, corelativă la nivelul întregului: trebuie început cu re-calibrarea curriculumului, cu echilibrări la nivel de conținuturi, sarcini de învățare, obiective de atins, ajungându-se la formule și dispozitive de evaluare flexibile, personalizate, motivante, prietenoase, omenoase. Supra-încărcarea cu teme pentru acasă e un efect, printre altele, și nu cauza unor dereglaje de ergonomie pedagogică. Cu siguranță că dacă s-ar remedia celelalte componente din „amontele” procesului educațional, nici nu s-ar mai pune problema supraîncărcării prin temele pentru acasă.

Ca și în cazul altor carențe secvențiale, „leacul” trebuie căutat în altă parte. E de intervenit la sorgintea fenomenului, la componentele generative și nu insistat pe efectele emergente, colaterale, secundare. Chiar dacă printr-o decizie, am ține sub control sau am extirpa fenomenul despre care am discutat, boala va lucra pe mai departe întrucât alte părți continuă să fie deficitare, infectate, bolnave.