La sfârșit de săptămână, în plină primăvară, urc cu ai mei în mașină cu gândul să pornim la drum. „Und’ să mergem, und’ să mergem?” „Hai la Ipotești” – îmi spuse fiică-mea, dintr-a șaptea, ce tocmai a dat teză cu un subiect din „Doina” lui Eminescu. Ce idee bună, nici eu nu apucasem să văd memorialul binecunoscut.
Ieșim dinspre Iași pe la Metro și nou înființatele autoshop-uri și trecem cu atenție și de radarele de la Lețcani; dincolo de Podu Iloaiei se impun privirii noastre tarlalele pline cu echipele colectivelor de producție ce fac prima prașilă la porumb sub privirile atente ale comuniștilor brigadieri; trecem, nu fără durere, printr-o mahala a Târgului Frumos și pe lângă un convoi mortuar al unui soldat doborât cu câteva zile în urmă pe frontul din Basarabia; răzbatem și Cotnariul pe ale căror dealuri atelajele cu boi extind plantațiile unor moșieri încrezători în viitor; ne minunăm de frumoasele conace și proaspetele iazuri săpate ale boierilor din Balș; la Flămânzi ne întâmpină mirosul greoi al fumului conacelor căzute sub mânia și furcile pălmașilor din zonă; ne intersectăm, prin Copalău, cu o antrenantă nuntă a unor vlăstare, se pare bine situate, ale locului; suntem încântați de frumoasele și diversele stiluri arhitecturale ale căsoaielor evreilor din centrul Botoșanilor; ajungem, în fine, și la moșia micului boier de țară, Gheorghe Eminovici, tatăl unui poet încă tânăr și ferice, dar total necunoscut.
O fi cineva acasă? Dăm să intrăm pe o portiță laterală și ne îndreptăm spre o casă ce pare a fi reședința familiei poetului, nefiind prea siguri care dintre acareturi o fi locul cu pricina. De după un perete ne iese în cale o femeie tânără și zveltă ce pare a cunoaște rostul locului. „Eu sunt Maria Casian, femeia de încredere a boierului ce mă ocup de rânduiala lucrurilor văzute și nevăzute de pe aicea. Puteți pofti, căminarul e plecat la oraș, jupânul Mihai hălăduiește ca de obicei pe la lac iar dintre frați doar Șerban și Niculae sunt prin preajmă dar și ei sunt pe ducă la un ovrei să tocmească plecarea la Cernăuți”. Ii spunem că vrem să deprindem și noi ceva din atmosferă, ne face semn complice că e de acord și ne invită, mai întâi, în bisericuța din lemn, situată în mai susul domeniului. „E tare liniște aici, catapeteasma e o moștenire mai veche iar icoana Maicii Domnului poartă un mare mister, aș zice că e făcătoare de minuni, pentru că ochii ei te urmăresc oriunde te-ai mișca”. Aflăm că mai vine câteodată un preot din marginea Botoșanilor, cunoștință apropiată a boiernașului, să mai facă câte o slujbă, ultima dată venind în aprilie, de Învierea a doua.
Ieșim sfioși târându-ne tăcuți pașii prin iarba proaspătă și moale spre casa cu pridvor din vale. Pe văgăuna închisă din față sunt risipite vreo cincisprezece case formând un cătun destul de sărăcăcios dacă e să judecăm lucrurile după ceea ce vedem. Urmăriți de doi salcâmi tineri, aproape înfloriți, urcăm cele patru trepte de lemn spre foișorul ce face trecerea spre intrarea în casă. Dăm să ne ștergem, din obișnuință, de țolul din fața ușii de brad și pășim într-un hol mobilat modest cu vreo două dulapuri iar în dreapta cu un sipet pe post de pat în care îți poți trage puțin sufletul la ceas de seară. Suntem invitați în camera din stânga, un fel de odaie de lucru. „Aici lucrează boiernașul, iaca e cam dezordine pe birou, și-a lăsat hârtiile cu socoteli la vedere, dar bine că a închis lada cu documente și bani, o dată a uitat-o deschisă și s-a întors din drum vreo cinci kilometri” – ne spune dând din cap cu subînțeles coana Maria. Apoi, se reazemă cu mâinile la spate, în semn de așteptare, de soba din teracotă albă, în timp ce ne orientăm curios privirea spre vreo două duzini de cărți rânduite cu grijă în dulăpiorul cu geamuri din spatele biroului. Pătrundem, mai departe, în camera din spate, un fel de dormitor cu lucruri ale Ralucăi, mama poetului, aduse drept zestre de la tatăl ei, stolnicul destul de înstărit, Vasile Jurașcu. Ne impresionează plăcut mirosul de levănțică răsfirat dinspre crivaturi și rufăria curată ce se zărește prin deschizătura unui gardirop masiv, din nuc, aflat în colțul camerei. Foarte aproape de oglindă, e un dulăpior cu lighean și ibric de alamă iar deasupra patului străjuiește tăcut icoana ferecată în argint a Maicii Domnului.
Cel mai frumos ni s-a părut în încăpătoarea odaie din dreapta, un fel de cameră de zi, având în centru o masă mare, înconjurată de niște scaune tapițate în piele, aduse de la niște negustori de pe la Rădăuți săptămâna trecută. Se vede treaba că boierului îi plac mobilele diverse, cu adevărat trebuincioase, chiar dacă nu se leagă ca model și lucrătură între ele. În masiva oglindă din față se reflectă un colț al pianinei din partea opusă ce pare a fi un fel de fronton cerat în lumina cernută prin perdelele frumos croșetate cumpărate acum vreo cinci ani de la Viena.
Însoțitoarea noastră iese puțin din casă, fiind strigată de o servitoare, timp în care începem precipitat să ne facem poze cu aparatul nostru digital în diferite ipostaze: cu fiică-mea în fața pianului, cu mine la biroul tatălui, cu nevastă-mea în fața oglinzii.
După care, oarecum satisfăcuți și cu un aer nevinovat, ieșim meditativi afară unde un grup gălăgios de școlari este gata să intre în casa devenită muzeu în timp ce noi eram absorbiți de trecut. Și, mai ales, cu gândul nemărturisit de a-l reciti pe Eminescu după această – pe cât de reală pe atât de imaginară – întoarcere în timpul și la obârșia oarecum materială, prozaică a creației marelui poet.
* Mulțumim muzeografului (real) Maria Casian, de la Memorialul Ipotești, care ne-a înlesnit intrarea în atmosfera spirituală eminesciană evocată (secvențial, vulgar și naiv) mai sus.