Fiecare epocă vine cu o anumită viziune în legătură cu procesul educațional. Educația este, de fapt, un răspuns specific la nevoile oamenilor, la solicitările comunității. Există și constante în ceea ce privește realizarea formării, pentru că, prin educație, culturalizăm persoana, o socializăm, o integrăm în spațiul comunității în care își va desfășura activitatea. Acestea sunt niște scopuri universal valabile pentru toate timpurile și spațiile geografice. Dacă e să ne raportăm la contextul românesc, am spune că astăzi, mai mult ca oricând, e nevoie ca prin educație să formăm o persoană conștientă de propria identitate, capabilă să se manifeste autonom, activ, implicativ, care să răspundă în mod prompt și să dea răspunsurile cele mai convenabile la solicitările și sfidările contemporane.
Sesizăm actualmente un amestec de valori, o criză a modelelor valorice, un „zgomot” în ceea ce privește informația, nemaiștiind ce e adevărat și ce e fals, bun și rău, valoare și nonvaloare. Astfel stând lucrurile, scopul educației se extinde cuprinzând puterea de discernere, de decizie, de orientare în dinamica valorilor. Devine necesar să formăm pe om în așa fel încât să decidă singur în legătură cu ce e cu adevărat valabil, ce e bun, ce e valoros în acest noian de incitări valorice ce ne asaltă. Credem că aici trebuie apăsat, acesta este un scop, să spunem, circumstanțial, caracteristic epocii actuale. În rest, celelalte scopuri – de a-l informa, de a-i forma personalitatea, de a-l profesionaliza etc. rămân pe mai departe valabile pentru că, până la urmă, orice om trebuie să întreprindă, să producă ceva, să se așeze convenabil în ceea ce se numește activitate, să sporească intelectiv și spiritual, să producă un plus de valoare pentru comunitate. În prezent, asta ar fi finalitatea educației: să formăm o persoană autonomă și deopotrivă responsabilă, în așa fel încât să aleagă informat, asumat, în cunoștință de cauză între mai multe variante oarecum indeterminate în prezent; să fie capabilă să se orienteze într-un orizont de viitori posibili. Autonomia nu presupune doar o libertate fără margini, ci una care este supravegheată, construită, redimensionată de către persoana în sine, în așa fel încât răspunsurile pe care le dă, în raport cu diverse solicitări, să se încadreze în spectrul valorilor pozitive. Responsabilitatea presupune o anumită consonanță a răspunsurilor noastre, în plan atitudinal și comportamental, cu valorile și cu constantele umanității.
În ce privește factorii formării în această direcție, reclamăm o necesară complementaritate și corelativitate dintre aceștia în plan diacronic și sincronic. Principalii factori ai formării omului sunt familia, școala, biserica. Ne vom referi la familie și școală, dat fiind că aportul școlii a fost analizat cu alt prilej. Credem că primul factor care intră în arenă este familia. Ea este creuzetul formării de primă instanță, care contribuie, hotărâtor, la conturarea viitoarei persoane, la desenarea liniilor ei de evoluție. Aici se așează primele carămizi și întregul edificiu al personalității va depinde de calitatea acestor prime influențe. Familia vine cu „cei șapte ani de acasă”, cu o infuzare a copilului în valorile de referință ale grupului, ea contribuind la formarea și delimitarea identității culturale a copilului. De asemenea, tot la nivelul familiei sunt captate primele norme cu caracter moral, se învață de către copil primele roluri, se forjează structuri comportamentale bazale, se primește un flux afectiv unic și inconfundabil etc. Dacă ar lipsi influența familiei din perspectivă educațională, orice intervenție care ar veni mai târziu nu mai poate să repare această carență. Un alt factor ar fi biserica, pentru că, din perspectivă spirituală, biserica îl vertebrează axiologic, îl racordează la un perimetru de valori cu un caracter mai special, transcendent, îl proiectează către veșnicie. Un om trebuie să fie format numai în raport cu presiuni prezente sau circumstanțiale ci și în perspectiva unor valori eterne. Biserica și religia vin cu un astfel de orizont valoric de mare importanță. Un om are nevoie nu numai de hrană și de o existență satisfăcătoare, ci și de Dumnezeu, de un orizont de perfecțiune către care să tindă permanent în perspectiva perfectării și mântuirii lui în raport cu un alt orizont existențial. Un alt factor educativ este școala. La nivelul acestei instituții, valorile se transmit într-un mod mai sistematic, metodic, mai aplicat, prin respectarea unor principii și prin apelarea unor strategii dimensionate intenționat. În orice societate modernă, care se respectă, e nevoie si de o astfel de instituire, de congregare a unor energii responsabilizate în a exercita formarea.
La nivelul bisericii sezisăm o corelare între diferitele ei funcții emblematice. Biserica are de transmis un mesaj specific, care ține de țelul ei fundamental. Acesta este cel circumscris cerințelor sacre, sacerdotale, pentru că, în ultimă instanță, aceasta îl vizează pe om, dar în perspectiva inserării lui în veșnicie. Pe lângă această chemare înspre transcendent, biserica educă ființele înspre un comportament rezonant în raport cu aceste valori ale credinței. Biserica face educație și culturalizare în foarte multe circumstanțe: face catehizare, pentru o apropiere a persoanelor în cunoștință de cauză față de cult; poate să conceapă o serie de activități care să aibă finalitate explicit educativă; poate să organizeze, într-un mod mai mult sau mai puțin ocazional sau sistematic, acțiuni cu caracter, cultural, civic, filantropic; menirea ei este să-i integreze pe toți în această simfonie acțională în așa fel încât să producă binele pentru semeni. Biserica acționează ca un factor dinamizant, cumulativ, sporitor în raport cu ceilalți factori, generând sau organizând și acțiuni cu caracter comunitar, cu finalitate explicit socială, civică, filantropică, caritabilă.
Desigur, alături de acești factori invocăm și alte determinări. Între timp, au survenit mutații de ordin tehno-social care reconfigurează harta influențelor educative. Noile tehnologii de informare și comunicare ne aduc în față solicitări inedite. Acesta devine un perimetru demn de a fi luat în seamă, constituindu-se într-un complement la ceea ce oferă celelalte instanțe educative (familia, Biserica, școala). Racordarea la acest univers trebuie să fie realizată în cunoștință de cauză, într-un mod responsabil, dat fiind că este eterogen, fluctuant și problematic din perspectiva validității valorilor pe care le transmite. Acest perimetru are valențe educative indubitabile, dar cu o precondiție: trebuie să știm exact unde să căutăm cunoașterea, ce să luăm din acest spațiu, ce să facem cu valorile pe care le reperăm, cum le racordăm unele la altele, cum le semnificăm, cum le structurăm, în așa fel încât acest eșafodaj să se constituie într-o instanță benefică pentru cunoaștere, acțiune, comportament.