Lumea în care ne mișcăm face loc sau ocazionează și situații de manifestare a disprețului. De cum ne naștem și până la ieșirea din lumea aceasta, de dimineață până seara, acasă sau la școală, pe stradă, la serviciu disprețuim sau suntem disprețuiți, ne dedăm acestui act fie voluntar, conștient, cu ardoare, fie discret, chiar inconștient, pe tăcute. Natura omului comportă și o dimensiune disprețuitoare care îl diferențiază de alte viețuitoare. Disprețuim ca să arătăm că nu suntem indiferenți, pentru a identifica răul sau a-l desființa, dar disprețuim și pentru a ne perfecta, a ne înălța.
În literatura psihologică, disprețul este revendicat ca o emoție complexă, ca un simtiment ce se dezvoltă la nivelul unui individ în anumite contexte și situații, generând schimbări atât la nivel individual, inclusiv psiho-somatice, expresive, comportamentale, dar și la nivelul subiecților, realităților, situațiilor ce ființează dincolo de noi și care sunt inferiorizate, declasate din punct de vedere valoric. Chiar dacă astfel de stări sunt conotate aprioric negativ, e de reflectat dacă nu cumva deprecierea și dezacordul nu pot ființa ca un resort intim al dezvoltării, al îndepărtării sau al izolării negativității, al excluziunii factorului frenator, al potențării unui orizont al înălțării axiologice.
Disprețul reprezintă o ipostază a exprimării valorice și constă în acel sentiment, atitudine, comportament de depreciere, de desconsiderare a unei realități care se află dincolo de subiectul ratificator. O astfel de entitate externă poate fi un obiect, un proces, o activitate sau o dimensiune umană ce par că nu rezonează fie cu orizontul de așteptări al subiectului valorizator, fie cu un cadru mai larg de criterii valorice socialmente instituite sau acceptate la un moment dat. În orice caz, disprețuirea (comportamentul etalat de subiect) este opusul prețuirii, ambele acte ținând de instituirea sau relaționarea de ordin axiologic.
Disprețul nu este doar o trăire interioară, o stare de spirit, ci se manifestă vizibil prin explicitare, prin afișarea unei atitudini chiar dacă aceasta poate fi „camuflată” sau „ascunsă” la început, față de preopinent. Până la urmă, ea devine manifestă sau transparentă, atât în prezența, cât (mai ales) în lipsa entității disprețuite. Disprețul se exprimă și continuă dincolo de interioritatea persoanei, dobândind atributul unei emoții sau atitudini socio-morale, influențând pe alții, având repercusiuni asupra ansamblului grupal sau societal, contribuind la statuarea codurilor sau normativelor morale, civice, chiar juridice. Prejudiciile aduse de disprețul exprimat public este reglat, chiar sancționat, devenind un motor al statuării normelor și demersurile ce călăuzesc inclusiv activitățile educative.
Care ar fi mecanismele și determinările disprețului? Iată câteva:
- Disprețuim, printr-un mecanism auto-referențial, ceea ce nu concordă cu criteriile noastre valorizante, ceea ce nu este pe aceeași linie în ce privește valorile personale sau colective, achiziționate prin procesele firești de enculturare, de educare etc. Din acest punct de vedere, atitudinea de dispreț poate avea atât un temei subiectiv-voluntarist (nu-mi convine sau nu îmi place mie, pur și simplu), cât și un temei obiectiv (nerespectarea evidentă a unei table de valori morale, politice, civice etc., consensuale, convenite societal);
- Disprețuim egoist ceea ce ne depășește sau ceva la care nu avem acces, din cauza limitelor noastre pe care nu le recunoaștem ca atare (dispreț față de cel cu studii înalte, realizat profesional, față de cel bătrân, considerat demodat, retardat etc.; în acest caz, căutăm motive de detestare pentru a ne hrăni propriile orgolii, neîmpliniri, frustrări);
- Disprețuim ceea ce (credem că) se situează statutar mai prejos decât noi din rațiuni de rang social, economic, profesional, de apartenență grupală, etnică, religioasă etc.; astfel de scheme sunt induse și întreținute artificial din rațiuni ce scapă sau nu țin de individul în cauză; simpla cadru de formare (familial, grupal, școlar etc.) sau „incluziune” statutară, de rang obligă la astfel de poziționări (că nu se cade, ne „de-clasează”, ne înjosesc etc.);
- Disprețuim pentru că nu suntem în stare să sesizăm distanța normală dintre ideal și real, dintre imaginea idealizată, cristalizată în mintea noastră, și realitatea ca atare, sesizată direct, despre ceea ce ar trebui să fie și ceea ce contextul ni-l oferă (despre elevul model, profesorul perfect, școala etalon etc.);
- Disprețuim ceea ce ne este îndepărtat, necunoscut, nepracticat; ne complăcem în obișnuit, experimentat, rutină; expulzăm ab initio straneitatea, străinul, ineditul, neprevăzutul;
- Disprețuim pentru nevoia de auto-reglare, de liniște și „stabilitate” intra-psihică; de a ne asigura un „confort” axiologic – că nu suntem mai prejos decât alții, că ceea ce suntem e în regulă, că „iadul este în ceilalți”;
- Disprețuim conștient, asumat, exprimat, dar depreciem și inconștient, pe ascuns, subliminal; devenim purtători de cuvânt și „eroi” ai impunerii unor valori, dar și fățarnici, saltimbanci sau ambigui în legătură cu opțiunile noastre.
În societățile democratice, deschise, libertatea de exprimare a atitudinii de dispreț (față de platforme ideatice, entități, evoluții etc.) este garantată, conducând fie la dispute sau gâlcevi mai mult sau mai puțin sterile sau civilizate, fie la competiții generatoare de claritate, obiectivitate, eficacitate, intrând în funcțiune, desigur, și pârghii de evitare sau sancționare a exceselor. În societățile închise, autoritare, o astfel de atitudine poate servi ca motiv de restrângere a drepturilor, de aservire sau marginalizare a persoanelor, de sublimare și transfigurare a acestei energii în alte tipuri de manifestări (artistice, filosofice, civice etc.).
Notă. În următorul articol vom fi mai aplicați, încercând să evidențiem ipostaze de dispreț în context educațional.