Avem de a face cu un demers “orientat”, “țintit”, ale cărui aliniamente ideologice sunt clar explicitate: urmărirea „interesului superior al copilului” (de unde știu ei care este acest interes?), religia, ca disciplină școlară, „generează segregare și sentimente de respingere față de copiii care provin din familii neortodoxe sau nereligioase”, „educația religioasă este confesională prin conținut, dogmatică prin doctrină și implică practicarea în școală a ritualurilor religioase”, „orele de religie sunt utilizate pentru catehizare și, nu de puține ori, pentru îndoctrinare” etc.
Cum concluzia este știută dinainte, nu a rămas decât să se structureze un “design” de cercetare pe măsura țelului urmărit: o analiză de conținut lacunară, interesată, centrată doar pe elemente discutabile, problematice, poate mai puțin reușite. Poți să demonstrezi ce vrei dacă știi să „decupezi” din realitate acele „părți” care concordă cu gândul de primă instanță. S-au selectat și speculat intens, din acest punct de vedere, acele secvențe de conținut care să ilustreze ceea ce trebuia demonstrat. Ne putem întreba, de bună seamă, după ce criterii s-a realizat selecția manualelor, în funcție de ce parametri s-a făcut analiza de conținut pentru fiecare manual (pentru a se asigura unitatea și coerența explicativă), care au fost indicatorii și unitățile de analiză tematică care au generat respectivele concluzii, ce valoare are investigația dacă nu a evidențiat și aspectele pozitive (prevalente, după alte cercetări) etc. Pe de altă parte, cercetarea s-a vrut a fi sociologică, dar a “intrat” pe un teritoriu ce ține exclusiv de cercetarea psihopedagogică (analiza de conținut a manualelor). Cât de pricepuți sunt acești cercetători în realizarea unei evaluări didactice a acestor manuale? Câți dintre ei au ținut un manual școlar în mână sau au lucrat la catedră?
O altă tehnică folosită a fost de-contextualizarea intenționată a unor secvențe de conținut, forțarea unor proximități și resemantizarea lor așa cum au vrut “interpreții”. Mergând pe această logică investigativă nu e ușor de “demonstrat” că același statut (poate și mai rău!) îl poate primi și Literatura română, și Istoria, și Geografia, și Biologia. Dacă ar fi să ne luăm după unele scăpări ale manualelor, ar trebui desființate multe discipline. Cât despre riscul îndoctrinării, acesta este valabil pentru toate materiile de învățământ, știut fiind că se îndoctrinează în învățământ nu (atât) prin ceea ce se spune, ci prin modul cum se spune ceea ce se spune(Olivier Reboul); când preopinentul (elevul) nu mai are nici o cale de ales, când cunoașterea predată este maniheistă. Încât, Religia nu-i mai mult supusă îndoctrinării decât Literatura, Gramatica, Istoria, Științele exacte. Ce să facem atunci, să le scoatem pe toate doar pentru că există și un „rău” potențial, generat de modul propriu zis de didacticizare și de predare?
Acest demers evidențiază și o anumită incultură religioasă a activiștilor de tip nou atunci când aduc în discuție și încriminează expresii consacrate, motive biblice, adevăruri de credință, realități istorice care nu suportă “rescrieri”, redefiniri în alți termeni (“teama de Dumnezeu”, “Dreptatea Divină”, „Marea Schismă”, „Sectarismul” etc.). Ce să-i faci, nu putem re-compune pasaje din Vechiul și Noul Testament sau „amenaja” istoria bisericească după cum doresc contemporanii noștri. Totodată, se dovedesc încă o dată ne-didacticieni când încriminează confesionalizarea (de altfel, legal statuată prin norme și programe școlare recunoscute) și ritualismul „excesiv” al lecției de religie ca și când aceasta ar trebui să se centreze pe o religie indeterminată, suspendată, goală de conținut iar dimensiunea formativă nu ar avea ce să caute în școală (când aceasta este foarte importantă în cazul educației religioase).
Dincolo de „parti-pris”-ul autorilor acestui raport, e bine să transformăm acest prilej într-o ocazie de înnoire, îmbunătățire, revitalizare a conținuturilor la disciplina Religie. Normal că mai sunt multe de făcut pe linia creșterii calității curriculum-ului și a predării: programele sunt perfectibile pe linia descongestionării și culturalizării, transcodarea didactică (transformarea cunoașterii teologice în cunoaștere didactică) poate fi îmbunătățită, racordarea la experiența proximă a elevului poate fi adâncită, materialul ilustrativ și exemplificativ poate fi mai bine ales, stilul discursiv poate fi mai rafinat. De asemenea, se cere o mai atentă asumare a alterității religioase prin eliminarea unor expresii valorizatoare ce pot jicni sau răni sensibilități, prin evitarea unor etichete și categorisiri la adresa altora etc. Se poate mai mult pe direcția evidențierii confluențelor și complementarităților valorice, pe linia cultivării respectului și încrederii în celălalt. Dar fără „a ne pune cenușă în cap” mai mult decît trebuie, fără diluare și desființare a specificității religioase.