În decembrie 2022, s-au împlinit 10 ani de la trecerea la cele veșnice a Profesorului Adrian Neculau. Cu acest prilej, la inițiativa conducerii facultății, ne-am dăruit unii altora, dar, mai ales, cinstirii acestui drag profesor, o fărâmă de timp spre pioasă și cuviincioasă aducere aminte. Despre profesorul nostru, despre instituția academică în care ne ducem traiul, chiar despre noi înșine…
În ce mă privește, aș fi putut vorbi:
De Adrian Neculau – PROFESORUL, întrucât mi-a fost magistru, în timpul facultății și după aceea, și că m-a motivat, mi-a netezit calea de reîntoarcere la Iași și de „stabilizare” în domeniul psihopedagogic, când a venit timpul, la patru ani de profesorat la un liceu în Vaslui, chiar dacă a trebuit să mă „convertesc” dinspre filosofie către pedagogie (așa au fost timpurile)…
De Adrian Neculau – COLEGUL, pentru că am avut onoarea ca, după 1990, să fiu integrat, prin concurs, în catedra de pedagogie, învățând de la el fețe, suprafețe și sub-fețe ale vieții academice, mai mult sau mai puțin știute, intuite, asumate, clamate…
De Adrian Neculau – CONSTRUCTOR INSTITUȚIONAL, pentru că a pus bazele învățământului psihologic și pedagogic de după 1990, contribuind substanțial la re-activarea sau instituirea de noi domenii și, desigur, a facultății de profil…
De Adrian Neculau – PEDAGOGUL, întrucât a scris, publicat și stimulat nu numai psihologia (despre care au vorbit atât de elocvent colegii psihologi), ci și științele educației, având filiații directe, explicite și o percepție clarvăzătoare în legătură cu chestiunile pedagogice, didactice.
Iar lista ar putea continua…
Mă voi mărgini în a evoca, fulgurant și secvențial, desigur, pe Adrian Neculau – OMUL, vecinul de peste drum (de fapt, eu am avut privilegiul să îi fiu vecin), într-o ipostază concretă, poate mai prozaică, dar neaoșă, firească, naturală. Pentru că ne-am cunoscut și în calitate de megieși, amândoi având case la Bârnova, una peste drum de alta. Iar ca vecini, interacțiunile pot deveni de alt ordin, mai naturale, mai puțin formalizate precum cele editate în spațiul academic. Vecinii au privilegiul de a se afla sau a se cunoaște și altfel. Vecinătatea deschide un alt evantai de căi de comunicare, de inter-relaționare, de inter-situare, de cunoaștere de care ne-am bucurat reciproc.
De altfel, cum am mai evocat cândva, el a fost cel care m-a îmboldit și facilitat descinderea la Bârnova, un spațiu bucolic, cu oarece istorie, informându-mă operativ de disponibilizarea unei proprietăți vecine pe care am achiziționat-o. Era cumva mânat și de dorința ca să aibă alături și pe alți colegi din universitate cu care să consoneze, să consolideze, măcar și simbolic, o prezență a unor intelectuali în zona cu pricina. Lucru care s-a și întâmplat. Chiar dacă nu am scăpat de eticheta de „venetici” (mai mulți colegi din universitate au descins în zonă), considerăm că am contribuit la creșterea „caratelor” unei localități în proximitatea Iașilor, ce merită cu adevărat respectul, prețuirea (și) prin modestul nostru aport.
Să revenim la Profesorul Adrian Neculau. Ca om format la țară, a avut (printre altele) apetența și gustul gospodăritului. S-a îngrijit, de la bun început, de casă, de grădină, de ogradă. Le-a refăcut pe toate după gustul și preferințele lui (și desigur, ale respectabilei soții, Doamna Rodica). A găsit în proprietatea de la Bârnova un loc al revigorării, al reactivării unor legături funciare, al unor bucurii prilejuite de descoperirea unui mod de locuire mai vechi.
Știutor al uneltelor, al mânuirii și întrebuințării acestora, mi-a demonstrat pe viu cum se cosește, cum se repară un gard, cum se curăță primăvara copacii de crengile uscate, cum se dă foc la gunoaie. Iar eu, la rându-mi, îl mai ajutam la chestii ușor de reparat (o țeavă, o cuvetă, o streașină etc.), la probleme legate de lucrul pe calculator, de informatică, de internet etc., atât cât mă pricepeam.
Și-a amenajat o căsuță armonioasă și funcțională, dar nu fandosită sau ieșită din comun, în care lemnul și chirpicii din lut (ca și în casa mea) coabitau fericit inclusiv cu rețelele de cablu tv sau wireless pentru conectivitatea cu spațiul virtual. A fost un loc de refugiu și de odihnă care a contracarat sau atenuat, cât s-a putut, stresul sau umblătura prin cele comisii sau responsabilități de la universitate sau de la minister, pe care a trebuit să le acopere prin eforturi greu de înțeles pentru cei de astăzi (câte nopți „dormite” în trenul Iași-București și nu numai!).
Totodată, casa și grădina lui au fost un loc al primirii și primenelii, al întâlnirii și forjării unor năzuințe, al perspectivei deslușirii unor destine personale sau instituționale. Acolo ne-am întâlnit, pentru prima dată, aspiranți în mediul universitar (care, între timp, au confirmat competență și prestigiu), dar și importanți psihopedagogi din țară sau străinătate. Nu de puține ori, discuțiile (informale, fiind) se purtau în franceză sau engleză. Proiectele europene, chiar dacă erau la început de drum, se așezau sau se deslușeau (și) prin întâlniri în grădini pline de cireși, de caiși, de prune.
A avut o grădină bogată în pomi fructiferi și felurite flori pe care le îngrijea cu migală și acribie, împreună cu doamna sa, profesoara Rodica. Curățatul de primăvară și tăiatul crengilor copacilor deveneau un adevărat ritual inițiatic, gospodăresc: de a hotărnici ce trebuie tăiat, de a alege cât trebuie să rămână, de a previziona, de a dibui rodul viitor.
Îi plăceau animăluțele – de pildă, câinii (Moca și Draifus), dar și cele pisici aciuate prin ogradă, șopârle, gușteri, cărădăști, fluturi, cărăbuși, alte gângănii. Dănțuia de-a binele, după treburile de la universitate, prin cele tufe de roșii, de ceapă, de castraveți, de holbură și ierburi, în pantaloni scurți și papuci de cauciuc în picioare sau chiar desculț.
Era sfătos cu oamenii din sat, legând ușor discuții cu cei cunoscuți sau necunoscuți: despre mersul vremii, despre starea statului și a satului, despre drumul cu nu știu câte gropi de la Hanul „Trei Sarmale” până la locuința din sat (la un moment dat chiar le știa numărul). Se plimba, cu bucurie vizibilă, pe drumul cu pietriș spre Mănăstirea Bârnova, aflată la câteva sute de metri, și chiar spre pădurea din preajma satului, unde începeau întinderile forestiere înspre ținutul Vasluiului (acum drumul e asfaltat).
Ca om provenit de la țară (chiar dacă părinții fuseseră învățători), avea o senzitivitate aparte față de natură, climă, ambient, context mai larg comunitar. Era atent la mersul vegetației, al vremii, al vremurilor… Inclusiv politice, de care era la curent, dar deloc satisfăcut, mulțumit, fericit. Devenea pasional – pe bună dreptate, dar poate peste măsură, psihologic vorbind – la alunecări, deviații, abdicări, trădări. Trăia intens, în mod explicit și cu implicare nu numai personală, ci și civică, deraierile și decepțiile post-decembriste. Multe dintre aceste poziționări le-a publicitat, au apărut în presă. Cu siguranță, acele idealuri pentru care făcea pledoarie atunci, au fost încălcate cu „vârf și îndesat” de cei care au venit după. Ironia sorții face ca, dacă ar fi avut posibilitatea să ia atitudine acum, ar fi fost împotriva opțiunilor de atunci. Însă, nu ai cum să previzionezi (evoluția vieții socio-politice îți scapă); contează atitudinea, curajul și implicarea exprimate la un anumit ceas al istoriei.
Revin mereu la locuința de la Bârnova, unde, câteva luni din an, mai ales în vară, le petrec aici. Zilele trecute, prin mai, am descins la țară pentru a pregăti șederea, cum vă ziceam. Iar din fața casei lui, mi s-a părut că Profesorul mă privește zâmbind, acel zâmbet inconfundabil – un amestec de bucurie, grijă, tristețe – însoțit de un gest binevoitor cu mâna săltândă.
Mi-e dor de vecinul meu de peste drum, mi-e dor de Domnul Profesor Adrian Neculau, mi-e dor de discuțiile autentice și ceasurile petrecute împreună!