Intrarea fiecăruia dintre noi în școală, indiferent de nivelul acesteia, se constituie într-un un moment memorabil ce rămâne întipărit în suflet, în minte și chiar în trup. Că suntem copii sau adulți, proveniți din diferite medii sociale, cu bagaje, reprezentări sau așteptări pe măsură, intrarea în perimetrul unei instituții cu meniri educaționale conduce la trăiri cu totul deosebite, la zvâcniri, la re-orientări, la re-nașteri. Prin educație, ni se dă o nouă șansă de a intra în viață. Ceva nou apare, ceva vechi se rupe, „azvârlirea” în lume capătă contur, concretețe, generează întrebări, dileme, spaime. Până la contactul cu o astfel de stare, ne aflam sub oblăduirea unei ordini oarecum naturale. Înțărcarea (cel puțin afectivă) din partea mamei, obișnuirea sau acceptarea oarecum greoaie a unei directivități venită din partea tatălui, larghețea și căldura bunicilor încep să rămână puncte de reper, borne ale devenirii, amintiri chiar dorite. Intrăm pe mâna altora, ne întâlnim cu alții, cu străinii. Ce ne așteaptă? Vom face, oare, față? Grădinița e o casă nouă, altfel orânduită, cu dulapuri și paturi multe, în care sunt copii ca și mine, dar mai mulți decât cei de pe ulița știută. În plus, dincolo că seamănă cu locuința mea (două odăi despărțite de o tindă), adăpostea și ceva aparte: multe păpuși, mașinuțe și alte jucării pe care nu le aveam acasă. Și era și o doamnă necunoscută, educatoarea, caldă, primitoare, pe care am acceptat-o ca pe un fel de mamă. Începutul e încețoșat: copii noi, loc straniu, abandonarea de către mama, dorința de părăsi acel loc unde fusesem dus oarecum cu forța și păcălit că acolo e nu știu ce…
…Între timp, doamna educatoare Pecingină, venită din alte ținuturi și împământenită în sat, cu cele trei fete ale ei, trece în lumea cea veșnică destul de devreme, pe când eram student, ultima legătură având-o cu una dintre fiice și cu un nepot de al ei, elev la Liceul pedagogic cu care sunt „prieten” pe facebook. Nu vin cu amănunte, nu dau nume, nu e cazul…
Prima zi de școală, în clasa întâi. Două imagini care persistă. Prima, una olfactivă, am în vedere mirosul ghiozdanului, al caietelor de tip I și mireasma unei cărțulii, cu daci și cu romani, dată obligatoriu celor ce cumpărau caiete, păstrată mult timp după aceea. Ghizdanul era din carton maro, cred că cel mai ieftin, ce îl agățam de umeri cu două șireturi, și care nu ținea decât câteva luni. A doua retenție, una vizuală: în drum spre școală m-a impresionat un nene chel, cu ceva de cântat în mână – o cobză, aveam să aflu mai târziu – , în mijlocul satului, lângă un felinar cu lampă – nu era curent electric în sat – ce demonstra, unor gură cască, ce poate să facă cu acel obiect (în timp, persoana s-a dovedit a fi profesorul de muzică, viitorul meu diriginte, Domnul Gheorghe Ghițun, unul dintre dascălii de suflet). Așadar, după o vară plictisitoare, care nu se mai termina – cu adunat de buruieni din cel ogor într-o traistă mai mare decât mine, cu târâtul picioarelor prin colbul de sub salcâmii secetoși din fața casei, cu modelări de cele luturi de prin șanțurile de după ploile intempestive, după ce maică-mea mă „împachetase” în primul meu costum, a cărei asprime de lână o resimt și acum pe la gât, cu o cămașă cu picățele călcată în grabă cu fierul cel cu cărbuni, mă trezesc în cea clasă cu Doamna Elena Lazăr, care ne-a ademenit cu două manuale, o călimară de cerneală și un toc, cu multe desene pe pereți, cu o sumedenie de povești și povețe despre cât e de bine să cunoști câte în lună și în stele…
…Am poposit în acea clasă, cu ocazia unei inspecții pentru obținerea gradului I, mulți ani mai târziu, în care am revăzut aceeași pereți cu tencuiala parcă lipită cu mâna, aceeași sobă din teracotă, aceeași copii curioși și nevinovați, unul dintre ei părând a fi chiar eu…
Anii de liceu m-au obligat să descopăr alte spații și m-au predispus la noi ademeniri. I-am petrecut nu departe de casă sau de familie (am stat în gazdă în Iași, la o soră a mamii), dar în alte cadre. Oricum, începutul școlii era dorit, pentru că părăseam lumea satului și mă mutam la oraș. În plus, scăpam de acele grele „munci și zile”, de la prașila ogorului la corvezile legate de atelierul de tâmplărie al tatălui. Asociez acest început cu statul la coadă la o librărie din Tătărași pentru a-mi cumpăra rechizitele (în conformitate cu o listă lungă afișată la școală). În timpul liceului, cu sau fără voie, m-am deplasat spre un oarece rafinament: uniforma era mai de calitate, colegii erau mai interesanți și eterogeni, proveniți din toate județele Moldovei, dascălii erau mai mulți și mai diversificați (profesori, ingineri, maiștri), obligațiile și presiunile erau pe măsură. În plus, nu pot să neg atașamentul personal față de unele discipline, contactele formative elevate, atât în școală cât și înafara ei. Am avut privilegiul ca in ultimii doi ani de liceu (anii IV și V) să urmez simultan și cursurile Școlii populare de artă (secția pictură) și să cunosc persoane interesante, legate prin aceleași afinități (eram singurul elev printre companioni ce aveau statutul de studenți, doctori, profesori, pensionari). O școală dincolo de școală, dar cu largi virtuți educogene…
…Mă mai întâlnesc sau discut prin telefon cu fosta mea profesoară de istorie din liceu, doamna Iordana Bârlădeanu, acum pensionară, care m-a ajutat mult, atunci și peste ani, cu povețe și nu numai. Trec aproape zilnic, cu mașina, pe lângă fostul meu liceu și nu îndrăznesc a intra în el pentru a nu risipi vraja. E schimbat acum și vreau să-l păstrezi în amintire așa cum era cândva…
Ca student, nu am ratat începutul anului universitar. Era un prilej de a te insera direct în universul academic, de a te racorda la experiențe nodale, la modele și incitări noi. Distanța dintre mediul domestic (sătesc) și cel școlar (universitar) era mare, dar nu fără legături. Etosul ancestral primea noi deslușiri și înțelesuri în noul context. Momentul debutului anului era prefațat de seceta și vântul tomnatic, ce aduceau căderea frunzelor, și de răceala anotimpului, ce anima și „înnebunea” cromatic peisajul. Festivitatea de deschidere (la nivel de universitate, dar și de facultate) era un moment de trecere și inițiere în alte taine. Nu pot uita cursurile festive ale unor mari magiștri, primele contacte cu profesori redutabili, cu colegi veniți din toate colțurile țării, comuniunea cu totul aparte dintre noi (eram serii mici de 25 de studenți), dorința de înălțare și devenire. Eram conștienți că formam o elită, eram oarecum „aleși” (candidasem 12 pe un loc). Învățământul era puternic selectiv și eram oarecum responsabilizați de o „înaltă” misie. Noul statut presupunea și asumarea unui comportament „nobil”, prin transcendere valorică, depășire a sinelui și a „originii” sociale. Am avut șansa să îmi depășesc condiția, să trec într-o altă „clasă”, alta decât cea în care mă născusem – evoluție pe care nu o resimțeam ca un handicap, ci, dimpotrivă. Deveneam matur și din punct de vedere cultural. Iar din perspectivă statutară, experimentam, oarecum clandestin, condiția de „boier” al spiritului (prin cărțile pe care le citeam, prin anturajul deosebit, prin „vânturarea” unor idei nu prea în spiritul timpului). Atunci mi-am făcut primul costum și palton cu adevărat de calitate, la comandă. Iar „înșurubarea” în noua ordine, dăruită dar și auto-construită, s-a făcut lent, cu atenție, cu acribie, cu responsabilitate. Dovadă că în prezent foștii absolvenți au devenit dascăli de prestigiu în universități, în licee, în alte instituții…
…Din fericire, am ajuns după un anumit număr de ani, coleg cu foștii mei profesori. Ce bucurie, dar și ce greutate pe umerii mei, de a sta alături de cei care m-au format! Din păcate, între timp, unii dintre foștii mei profesori din universitate ne privesc acum doar din tablourile atârnând pe holurile universității, îngroșând cetele umbrelor de pe acest pământ…
Am prins începutul de an școlar ca profesor de liceu, dar și ca universitar. De pe „partea” cealaltă lucrurile se văd altfel. Suntem mai „încărcați” emoțional iar angajamentul paideic primește alte dimensiuni. Nu am putea spune că suntem mai detașați sau ne-implicați afectiv, ci dimpotrivă. Conștientizăm mai bine ce este în „culisele” educației, care sunt problemele, ce avem, putem sau facem, ce ne lipsește. Mai ales că primim feed-back-uri directe, apropiate, prin proprii copii ce trec succesiv prin stadiile de elevi, de studenți. Percepțiile noastre devin mai vii și mai aproape de realitate. Suntem mai ancorați, prin cunoaștere sau poziție statutară, în mecanismele de apreciere sau de validare a strategiilor educaționale la scară locală, națională. Multe lucruri nu ne convin, dar nu țin de noi. Mult amatorism legislativ, impredictibilitate, descurajare. Ne exprimăm un punct de vedere care știm din capul locului că nu va conduce la schimbări, cel puțin pe moment. Obligația noastră este să reacționăm, atât la bine dar, mai ales, la rău…
…Fapt pentru care scriem, acum, ceea ce aveți în față. Despre ce este și, mai ales, ce a fost. Când prezentul nu ne încântă prea tare nu mai suntem „realiști”, ci paseiști – precum se poate constata. Descoperim trecutul și-l aureolăm sub presiunea îngustului prezent. Până ce și acest prezent va fi rememorat într-un indeterminat viitor.
Oare cum, cu ce gânduri, în ce cheie?…