Emoții și trăiri …în îndeletniciri comune, de zi cu zi!…

Ești prins, pentru o vreme, în vârtejul lumii acesteia (te uiți poate la televizor sau la noutățile din ziarele de pe internet…); evenimentele de ultimă oră par că toate se dau de ceasul morții și, la un moment dat, te saturi, le dai la o parte, le abandonezi, plictisit și obosit, și evadezi în natură. Descoperi, din întâmplare, spre asfințit, că în grădină prunele s-au copt și că deja sunt bune de mâncat. Descoperire formidabilă, pentru că nu te-așteptai deloc la așa ceva, de altfel nici nu inspectai prunii, ci trecând întâmplător pe sub ei ai primit în creștet un fel de bobârnace care s-au dovedit a fi prunele mari, rotunde și deja colorate înspre albastru-movuliu. Fii atent, monșer, că suntem și noi pe-aici, ar fi vrut ele, prunele, să-mi spună!… Mirarea a fost mare pentru că nu e vremea acestor fructe, dar probabil că clima extrem de călduroasă din ultimele săptămâni a accelerat procesul de coacere. Am înfulecat repede vreo trei, bucuros de așa descoperire, mai ales că le știu obârșia: eu am plantat pomii, eu i-am îngrijit. Fructele nu sunt prea zemoase, încă sunt tari, dar au un parfum și un gust intens: un dozaj temperat între dulce și acruț, așa cum îmi place mie. În mare grabă am făcut și câteva poze, iar câteva le-am și distribuit în cel spațiu virtual, nu spre slavă deșartă, ci dintr-o pornire sinceră de împărtășire a ceea ce e al tău. Un gest simbolic de dăruire, chiar dacă nimic concret nu se dă mai departe. Cei doi pruni i-am plantat cu mâna mea, cu vreo opt ani în urmă, și sunt altfel decât cei care erau înainte de a intra în posesia casei și din care fac țuică aproape anual. Sunt mult mai mari, mai cărnoase …și sunt, nu-i așa, un rod al muncii mele.

Aștept pe cineva să vină cu o drujbă pentru a tăia și mărunți doi pomi și mai multe crengi. Ieri după amiază a fost o furtună strașnică, urmată de o ploaie pe măsură. Am asistat la o zvârcolire a naturii cum demult nu s-a întâmplat. Pomii s-au unduit până la pământ, câțiva mai bătrâni nu au rezistat, trosnind fie în întregime, fie părți din ei. Poate că ar fi trebuit să-i tai mai de demult, dar nu am îndrăznit. Nu-i nimic, natura face ordine acolo unde voința omului este moale și nu intervine la timp. Aud vuiet de drujbă dinspre mai multe direcții. Și la alții s-a întâmplat la fel. Cei doi pruni tineri, plantați de mine și plini de rod, au rezistat cu brio acestui examen. Doar că s-au „lepădat” de falsele fructe, de prunele cele viermănoase sau seci…

Cu toată seceta care a fost, am reușit să salvezi – până la ultima ploaie, care a rezolvat situația, cel puțin pentru moment – rândurile de roșii, de vinete, de ardei grași, de ardei iuți. Când apa din pârâu s-a împuținat, am fost nevoit să car, ajutat de niște binefăcători, ceva apă, cu bidoanele, de la un izvor dinspre Dealul Repedea, pentru florile și legumele mele. Am descoperit, mai apoi, că pe la patru-cinci dimineața se strânge ceva apă în pârâu și am profitat de situație (vai de somnul meu!…). Asta până când a plouat din belșug, iar plantele și-au revenit. Deja am degustat din primele roșii și am făcut un prim ghiveci cu câteva din aceste legume (ceapa am luat-o din piață). E un ghiveci – îl numesc athonit – pentru că ceva similar (identitatea nu am atins-o) am mâncat, cu multă poftă, după ore de stat la liturghie, vara trecută, la Mănăstirea Vatopedi, de pe Sfântul Munte. De atunci, tot re-editez acel platou, devenit reper culinar, și de fiecare dată îmi iese nu exact ca acolo, ci altfel, funcție de dozajul dintre legume, ingrediente sau chiar de felul și locul coacerii (mai domol sau mai alert, în cuptorul electric sau la cel cu gaz). Probabil că rezultatul mai depinde și de starea când fac mâncarea, sau când mă bucur de ea, degustându-o. Dar, cel mai probabil, diferența se datorează că lipsește ceva: liturghia de dinainte…

Dar să vă zic, totuși, cum se face acest ghiveci: pentru a pregăti o tavă, luați vreo patru vinete mari – de pe la Tecuci, roșii – un kil, tot de pe acolo, trei ardei grași – de unde se nimerește, toți atâția morcovi – de la vreun aprozar, dacă se mai găsește, trei cepe mari – de la noi din Iași, din piața Nicolina, un bostănel fraged – numaidecât din grădina mea, ulei de măsline – de prin Elada, sare, piper și cimbru – de la Carrefour, Auchan sau Kaufland. Iar restul, iarăși, de la mine: oarece voie bună, inspirație și un vin alb, demisec, din beciul meu (cât îmi dați pentru asta?). Procedați mai departe așa: tăiați ceapa mărunțel-mărunțel, amestecați-o cu roșiile tăiate bucățele, după ce au fost decojite (gospodinele, știu cum), puneți așchii de ardei, și oleacă de sare și piper, după inspirație, și frecați timp de vreun minut acest amestec; ungeți tava cu ulei de măsline, tăiați vinele pe lungime, în patru, și le întindeți frumos în tavă, după care adăugați amestecul de ceapă și roșii, descris mai sus. Un amănunt nu lipsit de importanță: în tot acest răstimp, mai gustați câte o gură de vin, mângâiați amestecul din tavă, și faceți un semn discret al Sfintei Cruci pe deasupra tăvii (cu mâna, cu limba, cu mintea), înainte de a o pune la cuptor. Acoperiți tava cu ceva (nu știu cum se cheamă chestia aia), dați la foc mic și lăsați vreo două ceasuri, ca toate aceste legume să se frăgezească, să se undească, să se topească, să se lege unele cu altele, să devină mâncarea noastră, cea de toate zilele… În ăst timp, puteți să mai navigați pe internet, să vă mai minunați de ce spun unii la televizor, sau, mai bine, să vă uitați la cer, să ascultați păsărele, să vă pierdeți cu privirea spre cele depărtări … Dar nu carecumva să uitați, vă rog, de ghiveciul vostru!…

Astăzi este Sfântul Ilie, o sărbătoare pe care o leg numaidecât de legume și de fructe, de pregustarea și preamărirea lor! Și de furtuni cu fulgere și cu ploaie multă. Foarte pe scurt, trei secvențe, în conexiune cu această zi. Secvența unu: ne cheamă bunică-mea, după ce se-ntoarce de la biserică, pe mine și pe frate-meu, să ne dea de pomană: niște corcodușe, pere și mere văratece – dintr-un talger de metal, dosit pe undeva în camera cea de curat, castraveți din grădina ei – puși deoparte, cu o zi înainte, într-o covățică în magazie, bomboane de mentă – din dulapul acela în care nu aveam voie să umblăm. Oh, ce bucurie! Dar până acasă, preț de câțiva zeci de metri, ne facem leoarcă, sub ploaia cea pornită, pe neașteptate, din belșug… Secvența doi: mătușa Ileana, bunica lui Petrică, prietenul mei din copilărie, ne cheamă, iarăși, să ne dea pomană: de data asta, ceva cu totul special, castraveți trași prin miere de albine, din stupii ei, din spatele casei. Ouau, nu ne vine să credem! Castraveți tăiați în patru, garnisiți cu bunăciunea cea galbenă, lipicioasă, mieroasă (paranteză: Petrică, cel de o seamă cu mine, a ajuns morarul satului, a moștenit pământul acelei bunici, pe care și-a amenajat o gospodărie frumoasă; m-am gândit de multe ori să merg să-l vizitez, dar ceva m-a înfrânat, de teamă că voi afla un cu totul alt Petrică…). Secvența trei (tot cu datul de pomană): cu câțiva ani în urmă, s-a nimerit ca în această zi să fim plecați în concediu în zona Neamțului. Nu știu cum s-a întâmplat că am intrat în biserica domnească din Piatra Neamț, un monument istoric, emblemă a urbei, pe la sfârșitul slujbei, în calitate de simpli turiști (eram în trening și în adidași). Nu am mai prins decât o parte din predică. Părintele, care mă cunoștea (îmi fusese cursant la un stagiu de formare), zărindu-mă, la un moment dat, în timp ce eu îl ascultam relaxat și în bună pace, și probabil din dorința de a marca momentul, își încheie cuvântarea cam așa: „Dragi enoriași, avem bucuria ca printre noi să se afle domnul profesor universitar doctor…, de la universitatea…, pe care îl rugăm, cu respect, să ne adreseze un scurt cuvânt!” Să-mi sară inima din piept, nu altceva!… Eu vorbind în biserică, în fața stranei, unei mase de oameni ne-cunoscuți, ne-studenți, ne-profesori… În fine, am însăilat câteva fraze și am scos-o la capăt. După care, am primit, drept pomană de la părintele, o mulțime de fructe, colaci, ba chiar și un prosop din acela din zonă… Oricum, de atunci, când pătrund într-o biserică, am oarece frică ca nu cumva, iarăși, să fiu invitat să țin un scurt cuvânt…

Ce să zic, …multe, mici dar adevărate emoții și trăiri …în îndeletniciri comune, de zi cu zi!…