Experimentăm din plin, după cum se constată în aceste zile, spiritul civic și democratic. Însă, orice achiziție sau stare, pe care o avem la un moment dat, ne obligă la o poziționare sau asumare pe măsură. Nu posesia în sine este valoroasă, ci felul cum știm să ne folosim de ea. Or, acest lucru presupune o pregătire, o rabatere interioară însoțită de o atitudine auto-reflexivă, de conștientizare. Experiența comună consemnează corelativitatea necesară care trebuie să se stabilească între povara „darului” și datoria celui care îl primește și îl poartă. Se deplânge orice nepotrivire dintre cele două paliere, căci nu e mare fericire dacă ajunge „para mălăiață în gura lui nătăfleață”! Prețuirea darului presupune acțiune, implicare și nu o „înghițire” de-a gata sau o înclinare spre pasivitate. Ceea ce se primește trebuie asumat, ocrotit și, deseori, sporit.
Ni se oferă uneori ocazii pe care nu suntem în stare să le fructificăm. Tânjim după libertate, ani sau decenii, și ne trezim, când o avem, că ne batem joc de ea. Democrația formală, legiferată și garantată în plan social, atât de mult așteptată, se lovește de reale inaptitudini ale beneficiarilor care conduc la o depreciere a conceptului în sine. E bine că, în sfârșit, ne putem exprima votul politic în mod liber, egal, direct, universal, dar e musai nevoie și de o predispoziție sau pregătire înspre/către a face așa ceva. Exercițiul valoric autentic se face întotdeauna în cunoștință de cauză. Ca să alegi ceva cu adevărat, trebuie să existe un obiect al opțiunii, să exerciți alegerea în mod liber, să existe mai multe variante valorice, să deliberezi pe baza unor criterii, să-ți motivezi și să-ți argumentezi preferința, să fii liber să glăsuiești ce ai ales.
În general, valoarea în sine (a unui obiect, acțiuni, persoane) nu se stabilește prin plebiscit. Evaluarea unui autor în plan artistic, cultural, social – de pildă – nu trebuie lăsată la dispoziția maselor, a celor mulți, a „neștiutorilor”. Virtuțile precum și vinovățiile nu se stabilesc în piața publică (a se vedea episodul – emblematic ca rateu axiologic – referitor la alegerea făcută de „popor” între Iisus și Baraba – respectând, desigur, proporțiile). De bună seamă, criteriul cantității poate fi luat în calcul atunci când cei care atribuie valoare au o oarecare competență în domeniul respectiv. În altă ordine de idei, validarea „cantitativă” poate deveni un indiciu valoric atunci când ea se reiterează și/sau se stabilizează în timp, decantarea temporală ființând totuși ca un criteriu corelativ sau completiv, și nu ca unul absolut. La nivel social, însă, procedura de alegere de către popor este de dorit, fiind acreditată și consimțită în societățile care se respectă, democrația fiind – cum se spune – răul cel mai mic, și nu formula ideală de organizare, reprezentare sau de delegare a celor care decid.
Alegerile actuale care se petrec la noi (ne referim la cele prezidențiale) pun în evidență astfel de carențe ce reflectă ne-educarea, nepriceperea sau slaba priză de conștiință a alegătorului față de importanța actului și obiectului alegerii. Desigur că foarte mulți electori știu ce aleg, realizând un exercițiu axiologic autentic, dar acesta poate fi anihilat de un alt exercițiu – legitim, de bună seamă – al altor concetățeni care nu are la bază un demers comparabil de deliberare, cunoaștere, responsabilizare. Aceștia din urmă procedează prin „împrumutarea” unor scheme valorice de la alții, prin contagiune, prin influențare sau, pur și simplu, aleg la nimereală. Cu cât electorii sunt mai informați și mai educați, cu atât alegerile lor (indiferent de platforma sau profilul ideologic al persoanei preferate) vor fi mai autentice, mai temeinice, mai valide. Nu atât configurația axiologică a „obiectului” ales contează, cât autenticitatea actului alegerii și deliberării. Scopul nu este în nici un caz de a-i ține la distanță sau a-i înlătura de la vot pe cei „mulți și neștiutori”, ci de a-i ajuta să facă acest lucru în cunoștință de cauză, independent, reflectat, în concordanță cu nevoile și judecățile lor. Altfel, ne jucăm de-a democrația.
Încât, educația civică nu este o simplă vorbă-n vând, ci devine o condiție pentru o bună viețuire, un revelator pentru nivelul de civilitate la care am ajuns. În momente nodale, activismul civic se constituie într-o necesară pârghie de igienă socială sau de salvgardare colectivă. Așa că, decizia realizată de cei mulți și ne-educați devine nu numai o piedică în fața unei evoluții firești, ci chiar un pericol pentru o comunitate ce se vrea a fi modernă, solidară, performantă. Nu mă simt deloc confortabil când opțiunea mea, făcută prin procesări critice și decantări de tot felul, în deplină cunoștință și exprimată prin aderarea la o cauză, este anihilată de un vot arbitrar, ce ține de spiritul de turmă sau de injoncțiunea interesată a unor „binefaceri” punctuale, individuale, efemere (punga cu alimente, promisiuni salariale etc.). O astfel de „egalitate” devine problematică. În plus, un elector educat ar deveni mai imun față de încercările de manipulare, contrafacere, minciună, care – trebuie să recunoaștem – cu greu pot fi excluse din campaniile electorale.
Desigur, nu în toate treburile cetățenești suntem consultați și nici nu e bine să fie așa. Regula delegării altora pentru a decide sau executa în numele nostru este un principiu cât se poate de drept, de civilizat și de pragmatic. Contează enorm însă ca acolo sus să-i ridicăm pe semeni cântărind ce sunt și ce vor aceștia, dar și veghind atent la consecințele alegerii noastre. Performativitatea unui principiu, oricât de nobil ar fi, este potențat și de anumite adjuvante. Fără o educație civică și politică, fără o alegere responsabilă, autoasumată, în cunoștință de cauză, democrația rămâne o formă fără conținut, o acrobație socială, o deșertăciune și vânare de vânt…
Poate educația să rezolve totul în materie de alegeri întru viețuirea laolaltă? De bună seamă că nu. Atunci când votăm mai intră în calcul și poziționările sau umorile personale, reprezentările sau proiecțiile subiective, circumstanțierile sau accidentele de tot felul. Dar, cu siguranță, că educația constituie un factor reglator, favorizant pentru evitarea sau anihilarea derapajelor, de apropiere de obiectivitate, de asumare lucidă a propriilor alegeri și decizii. Nu e puțin lucru, mai ales în anumite situații.
Democrația, prin ea însăși, ca principiu abstract sau ca mecanică socială, nu face nici doi bani. Fără educație, aceasta poate deveni asemenea belciugului de aur din râtul porcului. Sau, poate, chiar mai rău!…
Domnule profesor, consider ca e tot un drept democratic si optiunea de a nu vota. Si va explic si de ce.
Poate viziunea mea coincide cu a unui candidat sau partid. La un moment dat, acel candidat isi schimba viziunea politica, viziune care nu mai coincide cu a mea. Prin urmare, respectivul mi-a inselat asteptarile, poate s-a aliat chiar cu cel pe care nu voiam sa il votez. In situatia asta, as putea merge la vot doar ca sa anulez un buletin pentru a nu fi fraudat.
Acesta este, de fapt, si rationamentul pentru care votez.