De ce „Religia” a ajuns să aibă un statut precar?

Deciziile și discuțiile legate de statutul orei de religie, derulate în această perioadă, deschid o problemă, nu de neglijat, legată de normativitatea aferentă compunerii și validării curriculumului școlar: cine are menirea de a stabili disciplinele de învățământ în programul școlar, în ce cadre și cât se poate negocia cu beneficiarii prezența sau absența unor obiecte de învățământ, la ce nivel decizional se stabilește locul, ponderea și structura tematică a unei discipline etc. După știința noastră, doar „Religia”, ca disciplină de studiu, este reglată explicit prin legi organice (gen „Legea educației Naționale”), ceea ce îi conferă un statut juridic particular, printr-un soi de supra-reglementare care poate conduce la problematizări (de pildă, în ce măsură legislativul are competența de a stabili ce să se studieze în școală). Argumentul etalat pentru această intervenție ar consta în faptul că o astfel de disciplină are incidență directă asupra conștiinței elevului, influențând-o într-un sens sau altul.

În general, structurarea unui curriculum ia în calcul și trebuințe sau cerințe ale educaților exprimate direct sau prin cei care îi tutelează (profesori, părinți). Un curriculum modern presupune luarea în calcul a unor vectori care pot particulariza oferta formativă a școlii (pe aliniamente localiste, naționale, pe trebuințe concrete, pe nevoi circumstanțiale, imediate etc.). Oferta curriculară, la nivelul unui sistem de învățământ, presupune componente supraetajate: există un „nucleu dur” de discipline nenegociabile, stabilite de factorii de resort, dar și părți stabilite circumstanțial, la nivel bazal, procesual. De aceea, curriculumul oferit de instituție presupune și secvențe ce se hotărăsc la nivelul școlii prin structurarea unor discipline opționale ce imprimă particularitate respectivei unități de învățământ. În orice variantă, alegerea presupune o pre-cunoaștere și re-cunoaștere a trebuințelor, responsabilitate și maturitate în exercitarea opțiunii. Cel care alege trebuie să cunoască ce alege, la ce îi folosește, care este rostul educativ al opțiunii exprimate. Întrebarea care se pune este următoarea: este capabil elevul sau părintele acestuia să stabilească ce îi este necesar sau nu în instruire? Întrevăd ei rostul și efectele predării unor discipline imediat sau pe termen lung? Dacă răspunsul este afirmativ, nu ar fi cazul ca și alte discipline să suporte aceleași grile și proceduri selective? Dacă îi punem pe ei să aleagă, atunci care mai sunt atribuțiile școlii? Nu se ajunge oare la o scurtcircuitare axiologică, la contrarietăți valorice? Cât privește pachetul „dur” (trunchiul comun, alcătuit din discipline obligatorii), acesta ține de decizii mai complicate pe care nu le invocăm aici.

„Religia”, ca să revenim la  subiect, are un statut normativ, didactic și epistemologic special, ceea ce o face, paradoxal, mai vulnerabilă în raport cu alte discipline. „Religia” face parte din trunchiul comun (deci, ar trebui să fie obligatorie), dar prin jurisprudența derivată sau specificatoare (vezi decizia recentă a Curții constituționale) devine, în fapt, opțională sau chiar facultativă. Există un soi de opționalitate, chiar și atunci când ea pare a fi obligatorie, prin aceea că fiecare copil poate opta pentru confesiunea căreia îi aparține pentru a se ralia orei de religie subsecventă. De asemenea, și statutul didactic este mai complicat pentru că ea este generată printr-un soi de cotutelă (pe de o parte, de reprezentanții clerului, ce garantează „acuratețea” conținutului teologic, dar și de profesorii-pedagogi, ce asigură didacticizarea și transpunerea „tehnică” obligatorie la nivel de programe, manuale, procese didactice efective). Această dublă subordonare poate conduce, dacă cei doi vectori nu se armonizează, la defecțiuni, asimetrii și amatorisme în plan curricular. Din perspectivă epistemologică, problemele sunt și mai complicate. Religia predată în școală trebuie să fie altceva decât teologia dezvoltată sau promulgată de un cult sau altul (e aceeași diferență dintre disciplina „Fizică” și cunoașterea despre fenomenele fizice dezvoltată până în prezent sau care se ivește la un moment dat). Orice disciplină presupune un decupaj, un asamblaj, o decodificare și o interpretare în cheie pedagogică a unui set de probleme relevante pentru un orizont cultural și nu se suprapune în nici un caz și nu îl calchiază pe acesta. Nu tot  ce ține de cunoașterea savantă sau de practicile socio-culturale curente se cere a fi translat și în școală (intervin filtre selective de natură epistemologică, psihologică, deontologică, sociologică, practică etc.).

În cazul „Religiei”, ca disciplină de învățământ, mai intervine o confuzie sau o ambiguitate statutară. Se pleacă din start de la ideea că acest obiect ar afecta conștiința elevului, ar îndoctrina și ar manipula. Se face deseori confuzia, în mod voit, între credința intimă a unei persoane (care trebuie să rămână pe mai departe o chestiune de decizie individuală) și o disciplină de studiu care are ca referențial o anumită credință religioasă cu toată fenomenologia ei (istorie, devenire, specificitate ideatică, manifestare expresiv-cultică, reverberații în plan personal și comunitar  etc.). Această disciplină nu are ca obiectiv „formatarea” credinței intime; ea propune un standard de valori, aduce un plus de cunoaștere și de repere culturale pentru persoană sau comunitate. Competențele stipulate la această disciplină nu vizează numaidecât etajul de nivel „infra” (credințe personale, trăiri afective), iar evaluarea nu se face în nici un caz pornind de la cât de „puternică” , „evidentă” sau „clamată” e credința cuiva. Desigur, bagajul de elemente și valori cu adresabilitate către conștiință și afect este mai mare la „Religie”, dar el nu dispare sau nu e de neglijat nici în cazul altor discipline. Mai sunt și alte obiecte de studiu care pot „afecta” conștiința elevului („Istoria”, „Limba și literatura română”, „Educația civică”, Filosofia”, chiar „Fizica” și „Matematica”). Pe considerentul că unora le place sau nu o materie ori că aceasta ar „încărca” sau „orienta” mintea copilului într-o direcție sau alta, ar trebui să o izgonim din școală? În fond, orice disciplină școlară funcționează ca un „dispozitiv mental”: contează ce valori promulgă, ce structuri interioare provoacă, ce predispoziții naște și, bine înțeles, cum e predată. Poți să îndoctrinezi predând orice obiect de învățământ, dacă selectezi doar anumite elemente de conținut și dacă această acțiune se bazează pe principiile manipulării și nu ale învățării. Procedural, în această situație trebuie respectat următorul principiu: o disciplină școlară propune niște valori, nu le impune. Ea vine cu o paletă de cunoștințe și valori care trebuie cunoscute, interpretate, evaluate, discutate, eventual asimilate în mod gradual și diferențiat funcție de specificitatea cuprinsului ei valoric, epistemologic sau practic.

Cât privește structurarea și predarea confesională a „Religiei”, e firesc ca un copil să-și aproprie, mai întâi, referințele spirituale ale comunității din care face parte și, mai apoi, va trece și către dezvoltări ce țin de alteritatea confesională. La început, e nevoie să se conecteze la religia apropiată lui, și nu la o religie atemporală, indeterminată sau generală (ce religie să studieze oare, a „lunaticilor”, a „marțienilor”?). Apoi, în mod gradual și progresiv, e de dorit ca elevul să acceadă, prin cunoaștere și respect, și către alte formațiuni spirituale, distante sau atipice în raport cu cele pe care le știe. A preda religia a-confesionl e același lucru cu a preda literatura română fără a face referire la scriitorii noștri sau a preda istoria fără a aminti de evenimente sau personalități care le-au marcat. De bună seamă, este importantă „carcasa formală” a unei discipline, dar ea trebuie „încărcată” cu un anumit miez, cu un conținut. Mai ales, în primele trepte ale formării.

(Articolul de mai sus va cunoaște o rafinare și o extensie progresivă. Mulțumim anticipat pentru orice sugestie pe linie de conținut sau stil).