Sfârșit de mai, cu mulți ani în urmă. E timpul cireșelor, al prașilei viilor, al dumiririi în raport cu alții și cu tine însuți. Ești școlar, într-a opta, imberb și slăbănog, și te implici, cum poți și tu, în treburile casei. Ai mei aveau o vie, destul de departe de casă, pe deal, „lot tip” se chema. Vreo trei prăjini, ce le fuseseră date prin redistribuirea pământurilor, nu știu după care logică, că ale lor, ce trebuiau moștenite natural, erau în posesia altora. Dar pe mine puțin mă interesau, pe atunci, astfel de dedesubturi întortocheate. Ți se dă o sapă mai ușoară, pe măsura ta, și treci la treabă alături de mama. Mama, care te lăsa pe tine să faci ce-i mai ușor, iar ea se îndura să facă ce-i mai greu. Lăstarii irumpseseră sălbatec în toate direcțiile, unii araci de-abia susțineau greutatea tufelor crescânde, buruienele de toate felurile năpădiseră printre rânduri. Le tai pe toate, de la rădăcină, având grijă să nu-ți atingi cu lama tăioasă tenișii prăfuiți cu talpa desfăcută. Îți intră în nări mirosul țărânei încă umedă, praful se împrăștie pe picioare, pe mâini, pe pantalonii vechi, bleumarin, de uniformă, din anii trecuți. Sudoarea curge șiroaie pe tine, rândurile parcă nu se mai termină (erau doar cinci), ești atent să nu dai în vreo șopârlă din aia verde, frumoasă, sau în vreun șarpe, Doamne ferește. Dar mare bucurie aveam când se coceau cireșele din cei trei pomi, ce se nimeriseră să fie taman pe felia noastră de pământ. Erau niște mândrețe de cireși, cu fructe deosebit de mari, probabil altoiți, ce mai rar se întâlneau pe atunci. Se coceau în etape, mai adăstau la ele și alți megieși, copii neastâmpărați, ce lăsau în urmă, de fiecare dată, crenguțe și frunze rupte. Să știți că arborii au și ei „topografia” lor, „personalitatea” lor, o anumită ramificație și dispunere a crengilor, fiecare în felul său. Crengi mai mari sau mai mici, mai noduroase sau mai firave, bune de sprijinit piciorul, de apucat cu mâna sau de agățat coșul de adunat fructele. Scorburi pe ici pe acolo, crengi uscate, înșelătoare, crăci mature, puternice, mlădițe vânjoase, ademenitoare de înălțimi. În acei ani, deprinsesem pe de rost rețeaua arborescentă a fiecărui cireș, mă mișcam dibaci ca pisoiul bunicii, i-am și visat mulți ani în șir metamorfozați în străzi, hățișuri, obstacole pentru înaintare, pentru înălțare. O arborescență care prefața, într-un fel, provocările și chemările vieții de mai târziu.
…și în ăst timp ni se promit la televizor, prin ziare, la radio și pe feisbuc, de către diferiți pretendenți la primării, consilii comunale, departamentale, planetare etc. tot felul de năzbâtii, doar-doar să-i credem: bărcuțe și rățuște pe Pahlui, trenuri înfundate, grădini suspendate, străzi asfaltate, mănăstiri pictate, impozite desființate, averi returnate. Câțiva candidați, trimiși pentru o vreme la răcoare sau cercetați de PNA, se află în continuare în desfăț electoral, fiind, desigur, aleși de știutorii și înțelegătorii lor con-cetățeni. Însăși Doamna Clara, clarvăzătoarea de la FazanTV, știe ceva rezultate, înaintea celor de la INSOFAR, pe care le-a transmis unor candidați credincioși în corpuri celești, dar și generoși în parai pământești.
Sfârșit de iunie, cu mulți ani în urmă. E timpul când se iau vacanțele. Tatăl meu a fost dulgher și tâmplar. Făcea o casă de la temelie până la acoperiș. Învățase această meserie de unul singur, a fost un meșter arvunit de mulți, așa s-a ostenit toată viața, întreținându-ne. Licean fiind, de-abia aștepta să vină vacanța ca să fie ajutat la astfel de lucrări. Că eram băiatul lui cel mare, cel ascultător, cel priceput. (citește mai departe pe http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/de-magistro/timpuri-si-rastimpuri-11949 )