Invocarea unui cod deontologic pentru practica educațională este mai mult decât justificată. Mă mir că această chestiune a fost așa de mult amânată, lăsând învățământul la discreția unei normativități „naturale”, dictate de etica „bunul simț”, de reprezentări sau cutume ad-hoc, de regulamente de ordine interioară, de practici circumstanțiale revolute. Acest fapt e oarecum explicabil, știut fiind că într-un context când multe dintre componentele sociale au evoluat pe coordonatele unei dezvoltări „sălbatece”, „de la sine”, „care pe care”, educația nu putea să facă rabat de la această „ordine”. Cum „răul” interior s-a acumulat (nu se putea altfel), dar și din nevoia/presiunea de a ne „alinia” la practici moderne, am ajuns și la momentul de statuare și formulare a unor reguli clare, explicite, aplicabile și evaluabile de exercitare a profesiei didactice pe coordonate deontologice. Oricât de talentați sau înzestrați cu har didactic ar fi profesorii, ei trebuie să interiorizeze și să aplice niște principii cu conotație explicit etică în raport cu proprii elevi, cu colegii, cu părinții, cu ceilalți actori ai ansamblului educațional. Practica educațională este atât de complexă încât unele dimensiuni ale acesteia trebuie clar delimitate, proiectate, raționalizate, directivate. Conduita etică, în învățământ, nu este opțională, nu se face „după ureche”, nu ține de un capriciu ocazional.
Etica didactică nu este o conduită ce ține exclusiv de personalitatea cadrului didactic, de „simțul” lui moral, ci și de cunoașterea sau practicarea unor reguli ce se învață, de apropriere a unor rețete raționalizate de conduită, de constrângeri care depășesc perimetrul subiectiv. Competența deontologică nu se transmite direct dinspre forul interior către un cadru instituțional de manifestare. Faptul că ești un profesor model din punct de vedere moral nu conduce automat și la o exemplaritate deontologică în plan profesional. Poți face greșeli fatale de ordin deontologic, chiar dacă tu, ca persoană, ai o conduită etică ireproșabilă. Deontologia didactică transcende pe cea personală, estompând unele porniri interioare (bunătatea, dragostea față de copil, de pildă), instaurând conduite noi, trans-personale, obiective, chiar distante, dar care, la un alt nivel, apără și propensează individualitatea copilului. Etica profesională este de alt ordin decât cea personală (desigur, nu putem neglija numeroasele filiații și continuități).
Apoi, trebuie să discernem între mai multe planuri de exercitare a normelor morale: 1) perimetrul strict didactic, tehnic, relațional, ce se consumă în școală, în sala de clasă, în timpul exercitării acțiunii educative și în care responsabilul principal este profesorul; 2) perimetrul mai larg, instituțional, comunitar privitor la drepturile și responsabilitățile tuturor actorilor implicați sau interesați de educație (profesori, părinți, manageri școlari, responsabili din comunitate, presa, agenți economici) în sensul că fiecare categorie trebuie să cunoască și să respecte anumite reguli, să acționeze în limitele unor conduite prognozate. De pildă, nu numai elevul trebuie avut în vedere, ci și profesorul, pentru că și el poate fi „abuzat” sau „vânat” în necunoștință de cauză de către părinți, instanțe mediatice, factori de presiune politică. Spre toți acești actori trebuie îndreptate reguli specifice, corelative, completive. Toți au obligații dar și dreptul la protecție sau apărare prin aceste construcții normative; 3) ansamblul larg de conduite socio-morale ce se manifestă în plan comunitar, având în vedere faptul că unele conduite morale sunt reglate/tutelate și juridic, că uneori sancționarea morală este prelungită/dublată și de una juridică (legislații privind exercitarea unor profesii, codul penal etc.). Deontologia educațională are un caracter mai larg, sistemic, ea emerge dinspre mai mulți factori și se manifestă corelat între mai mulți parteneri sau actanți implicați în procesul educativ.
Impunerea unui cod deontologic în practica educațională nu atinge autoritatea profesorului, ci o determină, o circumstanțiază, o remodelează, o întărește în concordanță cu noi evoluții. O astfel de codificare conduce la întărirea identității ocupaționale, la creșterea statutului și demnității profesionale, la securizare acțională, generează un etos și o solidarizare atât de necesare la nivel de breaslă. Acest cadraj luminează și conștientizează mai mult, scoate în evidență atribuții dar și restricții acțional-comportamentale, conduce la o mai puternică înțelegere a unor așteptări și responsabilități. De asemenea, existența unui cod profesional nu se suprapune și nu anulează alte coduri cum ar fi cel penal, regulamente interne instituționale, angajamente contractuale, metodologii, proceduri sau alte cadre de acțiune profesională.
Profesorul nu își exercită profesia de la sine putere, el este un „delegat” al comunității pentru a administra și comunica celor tineri experiența specifică, valorile emblematice, cunoașterea statuată la un moment dat. Educația nu este un hatâr personal, o acțiune voluntaristă, proces de inculcare a unor idei, condiționare sau acțiune de animare socială. Rolurile sunt atent distribuite după o regie structurată inclusiv după reguli deontologice. Uneori, în virtutea vizării binelui pentru elev alte valori pot păli. De pildă, în raport cu adevărul: acesta nu poate fi transmis decât atunci când „primitorul” este pregătit să îl întâmpine și să îl înțeleagă. Sunt și adevăruri care, date inoportun, pot debusola sau amenința echilibrul interior al persoanei. De dimensiunea etică a învățământului sunt responsabili inclusiv cei care îl proiectează, îl modelează – inclusiv legislativ, cei ce construiesc programele sau manualele școlare, conduc, evaluează și monitorizează procesul de învățământ. Un cod deontologic al educației ar trebui să vizeze pe toți actorii răspunzători de educație, de la „simplul” învățător sau profesor și până la ministrul educației. Pe această axă (profesor, director de școală, inspector, decident ministerial, ministru) apar multe malversațiuni care ar putea fi prevenite/evitate/sancționate de un posibil cod deontologic (lăsând la o parte codurile juridice). De aceea, un astfel de cod trebuie să fie integrativ, totalizator, și nu sectorial, centrat doar pe profesor. Degeaba acesta știe și respectă regulile, dacă cei de lângă el nu le cunosc, nu le aplică, nu le valorizează.