Chestiunea cunoașterii de sine, ca precondiție, cale și scop al educației nu este o descoperire a modernității actuale. Avansul spiritual presupune un cadraj și un angrenaj de gesticulații, norme, principii care au fost intuite sau sondate din cele mai vechi timpuri, în împrejurări care excedau întreprinderile explicite sau recomandate de formare (școli, universități). Filoane pedagogice în acest sens sesizăm, desigur, în antichitate, dar unele căi și strategii au fost forjate în condiții speciale, uneori de limită, prin inițiere totală, prin detașare de lume, prin crearea unor condiții „pure” de antrenament formativ. Una dintre experiențele de căpătâi, din perspectivă paideică, s-a dezvoltat în perimetrul așezămintelor religioase unde s-a decantat o reflecție și o cultură pedagogică de o mare forță. Scrierile provenite din mediul monahal răsăritean ce compun colecția Filocalia (din greacă, „iubirea de frumusețe divină” sau „iubirea de virtute”), de pildă, reprezintă un astfel de referențial formativ. Aceste scrieri sunt veritabile îndreptare pedagogice ce conțin aprofundări în marginea unor acțiuni ce se subsumează urcușului spiritual promovat mai ales în mediul monastic răsăritean (secolele IV – XV). Scrise, adunate, filtrate și decantate pe parcursul unui mileniu, piesele Filocaliei conțin adevărate mărgăritare de înțelepciune paideică, înșirate la nivelul unor acțiuni sau gesturi aparent comune, dar care sunt purtătoare sau aducătoare de edificare și iluminare. Cazuistica etalată este relevantă nu prin desfășurări magistrale, ci prin „micimea” acțiunilor sau prilejurilor cu potențial formativ sau reformativ. Aceste constante merită să fie valorizate nu numai dintr-un motiv de arheologie culturală, de „calibrare” a prezentului cu trecutul („nimic nu-i nou sub soare”), ci și pentru că ele reprezintă modele procedurale ce se pot activa, edifica sau circumstanția, în diferite forme, și în zilele noastre.
Problema cunoașterii și autocunoașterii, în creștinismul timpuriu, reprezintă un scop dar și o cale a perfectării de sine. Preocuparea este deopotrivă psihologică (prin constatare și asumare), dar și pedagogică (prin îndreptare, monitorizare, intervenție re-formativă). Se vizează mai tot timpul un fapt curent de viață, dar relevant prin semnificația și încărcătura sa formativă. Nu factologicul are importanță, ci substanța sa interioară care este semnificată paideic prin procesări de o adâncă subtilitate, duse până la ultimele consecințe.
De altfel, necunoașterea de sine conduce la îndepărtarea de sine, la auto-mințire, la rătăcire. Auto-evaluarea permanentă și situarea „deasupra” e un semn al unei profunde cunoașteri. „Este o neștiință mai jos de orice neștiință când cineva nu cunoaște că nu cunoaște”i, crede Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), un reprezentant de seamă al etosului filocalic, mergând pe gândul lui Socrate pe care, cu siguranță, l-a aprofundat. (mai departe citește pe http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/de-magistro/reteta-ratarii-sa-te-inchipui-ca-deja-esti-ceea-ce-inca-nu-esti-12255 ).