De obicei, relația educativă se bazează pe o asimetrie în ce privește raportul față de cunoaștere și predispune spre un anumit fel de distribuire a rolurilor. Se pleacă de la premisa că cel care învață pe altul știe mai mult decât cel care primește, iar cel dintâi îl depășește ca știință și putință pe cel din urmă. Pedagogiile moderne pledează pentru o apropiere dintre cei doi actori, mizând pe o micșorare sau suprimare a distanței dintre educator și educat, pe o „mascare” a acesteia, din rațiuni mai mult strategice, și nu din conștientizarea că și cel care predă ar avea și el ceva de învățat dintr-o atare interacțiune.
Dacă analizăm mai profund raportul educativ invocat, mai ales cel prezent în cuplajele paideice mai rafinate, de înalt nivel (de tip magistru-discipol, duhovnic-ucenic), ajungem la concluzia că nu numai că nu este indicat să punem în față, să ne bazăm pe diferența de competență, dar nici măcar aceasta nu s-ar justifica, n-ar avea eficiență, nemaivorbind de faptul că nu este prezentă întotdeauna. În orice întreprindere de acest tip e necesară o dimpreună lucrare și căutare și nu o asumare unilaterală a formării, pe baza unui „simplu” transfer de expertiză de la o alteritate la alta. Celălalt nu rămâne un „adresant” anonim, pasiv, ci devine un coparticipant, un partener activ și responsabil, un „truditor” al propriei sale deveniri. Accentul se va pune pe proces, pe generarea sau descoperirea adevărului și nu pe comunicarea lui (în ipoteza că l-ar deține cineva). Dacă se pleacă la drum cu ipoteza denivelării epistemice sau axiologice (eu sunt știutorul – el neștiutorul, eu sunt mare – el e mic), șansele de a face operă educativă tind spre zero.
Într-un context autentic de învățare, regresia la starea de ne-știință sau situarea uni-nivelară constituie un principiu ce atestă seriozitatea și maturitatea demersului. Tovărășia și comuniunea, în raport cu ce trebuie să știm sau să facem, sunt căi preferabile de a ajunge acolo unde trebuie. O astfel de poziționare conduce la o ocazie de învățare ce merită să fie exploatată ca atare chiar de către cel care, formal, deține rolul de mentor. Un adevărat maestru nu numai că se va feri de astfel de prilejuri, ci le va crea, le va potența, acestea devenind ocazii de sondare și punere la treabă a noi idei, căi, ținte. Învățătorul autentic provoacă nevoi, stări, căutări. El nu se preface a căuta, el chiar caută alături de învățăcel. La o adică, problematizează, își induce în mod deliberat stări de disconfort sau disonanță cognitivă. Cu cât interlocutorul este mai sofisticat și traseul mai dificil, cu atât și solicitarea va deveni mai mare iar contextul de învățare ca atare se va transforma într-o ocazie privilegiată de îmbogățire sau edificare spirituală a ambilor parteneri.
Încât, e de preferat ca relația educativă să devină pe cât e posibil o predanie, o iscodire, o dăruire, o experiere. În relație cu celălalt – și cu adevărul – e bine să pleci la drum cu oarece reverență, sfială, îndoială. Trebuie să dai de înțeles că tu, ca profesor, nu le știi pe toate și nu deții monopolul științei. Raportul cu cunoașterea nu este static și definitiv, ci dinamic și continuu. Cunoașterea nu este un rezultat, ci un demers de punere pe o cale, de sondare a unei direcții, de defrișare a unor posibile zări – o acrobație epistemică, un permanent exercițiu de cucerire a adevărului. Cunoașterea va deveni mai profundă, mai nuanțată – dacă nu o vizezi ca pe ceva definitiv și ultim. Chiar dacă crezi că știi, în exercițiul predării e bine să te resituezi față de cunoaștere, să o vizezi ca „pentru prima dată”, să o iei de la capăt. O anumită stare de inocență, de cumințenie sau de prospețime trebuie asumată când cutezi a te îndeletnici cu darea cunoașterii mai departe.
Petrus, un personaj din Jurnalul unui mag, al lui Paulo Coelho (Editura Humanitas, 2010, p. 210), exprimă, la sfârșitul periplului geografic și spiritual, următorul gând: „Nu poți învăța decât atunci când îi înveți pe alții. Am făcut împreună Straniul Drum spre Santiago, dar în timp ce tu învățai Practicile, eu începeam să cunosc semnificația Practicilor. Predându-ți-le, eu am învățat cu adevărat. Asumându-mi rolul călăuzei, am reușit să-mi găsesc propriul meu drum”. Învățarea dobândește o altă dimensiune prin punerea în situație, prin experimentare, prin asumarea riscurilor, prin a-probare și re-probare. Ea devine o inițiere chiar și pentru cel care o promulgă, o conduce, o edifică. Mergând împreună cu un altul, pe un drum al căutării, nu ai cum să nu te re-edifici și pe tine însuți.
Ce poate deprinde „conducătorul” unei opere de învățare, atunci când îl vizează pe celălalt?
În primul rând, că ai în față un om nou, unic, irepetabil, și că trebuie cunoscut în datele lui. Că, în ce privește „lecția” de predat, trebuie să o iei de la început, să rostuiești cunoașterea pe care i-o dai într-un fel anume, să îi pui la dispoziție ceea ce i se potrivește sau are nevoie.
În al doilea rând, să ai curajul să îți redimensionezi sau revizuiești arsenalul metodic, prin care îi vei transmite ceea ce ai de spus. E foarte posibil ca multe strategii, verificate până atunci, să nu mai fie potrivite cu noul caz și, de aceea, trebuie să le reinventezi, să le adaptezi sau să le „cadrezi” la noua situație.
În al treilea rând, pe traseul dimpreunei căutări vei afla și tu lucruri cu totul noi, dată fiind unicitatea experienței de căutare prin alte oportunități, blocaje, personaje, interacțiuni, mobiluri, inspirație, har. E posibil să ajungi la noi înțelesuri sau la concluzia că credeai că știi, că posedai o cunoaștere falsă, iluzorie, aproximativă sau parțială. Privind și experimentând lucrurile alături de alții, le poți descoperi într-o altă lumină.
În al patrulea rând, îți vei dezvălui ție însuți noi fețe ale personalității tale, evidențiate tocmai de noile reliefuri situaționale la nivel de generozitate, creativitate, voință, curaj, decizie, predicție, scăpări, miopii, ambiții, nervozități, răutăți etc. Descoperirea de sine nu are limite, iar acest exercițiu cooperativ ar deveni un bun prilej.
În al cincilea rând, a-l învăța pe celălalt poate fi o ocazie de probare sau validare a ceea ce ești în materie de practică paideică. Devine un imbold, un factor motivant și un pas hotărâtor de a merge mai departe, de a persista, de a continua lucrarea învățătorească.
În al șaselea rând, predând altora, te „predai” pe tine însuți, te „prezentifici” așa cum ești: cu un anumit fel de a gândi, de a simți, de a acționa. Predarea devine și un exercițiu de sinceritate, de devoalare a sinelui în fața celuilalt. E bine, cu această ocazie, să tragem puțin cortina pentru a ne înfățișa cum suntem cu adevărat.
În al șaptelea rând, creezi o comuniune de învățare, de căutare, de cercetare. Ce poate fi mai frumos și mai omenos decât această continuitate și indistincție formativă, când nu se mai știe exact, cum spunea un gânditor, cine dăruiește și cine primește?
În fine, cu acest prilej, mai poți învăța să fii smerit: că nu le știi pe toate, că mai ai multe de învățat, că trebuie să înveți mereu. Inclusiv, cum să-i înveți pe alții!…
Va respect si va admir, domnule profesor!