Curiozități și simțiri ale verii…
…referitoare la căutări și creșteri, la întrebări și edificări, la muncă și tihnă, la cărți și muzică, la ce sunt sau aș putea să fiu, la ce am sau aș putea avea. Pentru că nu-i așa, cele mai multe veri le asociezi cu vacanța școlară, acel timp al sporirii ce singur ți-l administrezi, al exersării autonomiei, al confortului cronologic, al încercărilor marginilor firii, al sondării hăului din tine. Ții să fii de capul tău, îți iei viața în propriile mâini, te pregătești să devii om „mare”. Interacțiunea cea mai extinsă e cu biblioteca, cu cea comunală, în gimnaziu, și cu cea municipală, de la Palatul Culturii, în anii de liceu. Zeci, sute, „tone” de cărți te țin spre miezul nopții. Alese după prescripțiile profilor, din auzite, din instinct, din interes, din întâmplare, ba chiar după criterii „cantitative”, încercând să iei la rând și să epuizezi rafturi sau dulapuri. Aranjate pe autori, colecții, culori, domenii, categorii de cititori. Vechi și scorojite, intacte sau nou-nouțe. De la colecția Biblioteca pentru toți (în gimnaziu), la editura Meridiane (în liceu). Mi-aduc aminte că în vremea liceului, pe când „făceam” pictură la școala populară de artă, m-am încăpățânat să parcurg cele mai multe dintre cărțile de la Meridiane, chit că destule intrau în chestiuni sofisticate, filosofice, intuind, totuși, că e ceva adânc acolo ce merită să fie descoperit mai târziu. Și nu poți uita acele seri petrecute cu „teatrul radiofonic”, când te preumblai cu imaginația, mintea și sufletul peste țări și mări, intrai în vârtejul timpurilor, empatizai cu nu știu ce personaje, „participai” la situații și întâmplări nenumărate; și, desigur, acele amiezi plicticoase de duminică când încercai să adulmeci ceva muzică „grea” sub vocea inconfundabilă a lui Iosif Sava, pe care o auzi și acum, de la invitațiile Euterpei…
Mici escapade ale vacanței…
…legate tot de școală, când te pregătești și pleci în „expediție” la munte sau în deltă. Erau numite pompos, în trend cu vremurile, expedițiile „Cutezătorii”, un fel de corespondent al taberelor gen „scout” actuale, fără însă a avea vreo coloratură numaidecât ideologică. În același timp, erau deosebit de accesibile financiar, fiind susținute pe jumătate de structurile „pionierești” de la centrul de județ. O școală a aventurii, a asumării de roluri, a traiului în comun al congenerilor, tutelați, desigur, de un profesor (se specializase în așa ceva, la școala din satul meu, Osoi, profesorul de biologie, vrednicul de amintire, Gheorghe Scarlat). Un adevărat eveniment de viață, pentru un simplu copil de la țară, așteptat încă din ultimele luni ale anului școlar, prefațat de verificarea rucsacurilor, întinderea corturilor, ședințe de instruire, de repartizare a responsabilităților (bucătar, gospodar, botanist, zoolog, dendrolog, meteorolog, geograf, jurnalist, sanitar, desenator, paznic etc.), de simulare a unor încercări, de verificări și evaluări. Îmi amintesc că o dată am fost dendrolog (ăla de măsoară înălțimea copacilor cu un aparat numit dendrometru), altă dată am scris „jurnalul de bord”, încă o dată am fost „pictorul” alaiului. Ritualul pregătirii era tot la fel de important precum evenimentul ca atare. Deplasarea se făcea cu trenul iar camparea, ce dura cam două săptămâni, se făcea în locuri oarecum sigure, în proximitatea localităților. Totul era chivernisit în comun, totul era luat pe cont propriu, de la organizarea activităților până la igiena zilnică sau pregătirea ori servirea mesei pe principiile eficienței și parcimoniei (mi-aduc aminte că în deltă, la Crișan, peștele prins de noi ne-a adus mari economii). Cel mai interesant era seara, când ne strângeam în jurul focului unde trona deasupra ceaunul cu nu știu ce fiertură, pentru a decela, ca la un fel de raport, ce s-a făcut azi, ce e de făcut mâine, ce e de vizat poimâine. Cu bune și cu mai puțin bune. Un fel de prefațare a asumării și intrării în viața reală, cu servituțile dar și cu bucuriile ei…
Plictisul de dinaintea debutului de an școlar…
…când afli povara timpului, ce pune stăpânire pe tine, și nu știi ce să mai faci cu el. De saturi de școală, dar te saturi și de vacanță. Nu știu ce-i mai greu de îndurat: ultimele zile de activitate, de la începutul lui iunie, sau ultimele zile de vacanță, spre mijlocul lui septembrie, când de abia aștepți să te întorci la școală. Cel mai greu e spre seară, când oamenii se adună la casele lor, mulți sleiți, după o zi toridă și de trudă. Difuz, dinspre centrul satului, de la un difuzor agățat de stâlpul casei se rostogolește aceeași melodie populară, „așa-i viața omului”, a lui Nicolae Sulac, care se tot dă la Radio Iași în fiecare zi, la „cererea ascultătorilor”. Ulițele se astâmpără de praful gros și se golesc, iar tu ții isonul bunicii sau mamei întru pregătirea a ceva de mâncare la bucătăria de vară. Simți așa o sfârșeală, o golire, încerci să te agăți de ceva, inventezi fapte și gesticulații, îți găsești ceva de treabă – dai o rotocoală aiurea prin grădină, țintești niște mere în copac cu praștia, tragi mâța de coadă, fredonezi nu știu ce melodie la muzicuță. Reții freamătul vreascurilor ce pâlpâie sub ceaunul de mămăligă, mireasma a ceea ce se prăjește în tigaia de tuci – ceva jumări cu scrob, o tocăniță cu legume din grădină, o turtă aruncată în ulei, spuma laptelui proaspăt ce dă în fiert în ceaunul golit de mămăligă, zbenguiala câinelui ce dă târcoale întregii desfășurări „bucătărești”. Urmează firesc mâncatul, la masa improvizată de sub păr, poate nu întotdeauna îndestulătoare sau pe gustul tău, însoțită de conversații eliptice: despre ce-om mai face și mâine, cum ne-om chivernisi bruma de parale, pe unde trebuie umblat, pe cine trebuie întrebat…
Pregătirea pentru un nou an…
…care anunță faptul că ești gata să iei cu asalt un alt nivel al drumului, al existenței, al creșterii tale. Se suprapun mai multe impresii cumulate, aglutinate, puternic ancorate în memoria afectivă, pe următoarele coordonate: cumpărarea uniformei, obligatoriu în fiecare an, pentru că mă lungeam de la un an la altul, din același material bleumarin, mai tot timpul aspru și înțepător, mai târziu, la liceu, din material mai bun; statul la coadă la frizerie pentru tuns, zumzetul mașinii – în primii ani manuală, apoi electrică – ocheade și comparări cu alte capete, fizionomii, moduri de a fi ale altor copii pe care îi credeam întotdeauna mai deștepți, mai frumoși, mai-mai; timpul petrecut la cozile din librării pentru cumpărarea caietelor de dictando, de matematică, de citire, de muzică, de desen, de vocabular și a atâtor rechizite ce se schimbau de la an la an, deveneau mai multe, mai scumpe, mai sofisticate și care trebuiau procurate pe baza listei ce se afișa din timp la școală…
În fine, începutul de an școlar…
…pe care ți l-ai dorit atât de mult și nu-l mai resimți ca atare după câteva zile. De bună seamă, începutul școlii îl asociez cu mai multe: cu contrastul dintre frigul dimineții și căldura insuportabilă de la prânz, cu jena că uniforma e prea mare și pantofii te strâng, cu zbenguiala din curtea școlii și chicoteala din careul în care se țineau discursuri resimțite ca lungi, cu făloșenia că ai venit singur la școală pe când cei mici erau însoțiți de părinți. Și, desigur, cu bucuria întâlnirii cu (unii) profesori, pe care i-ai avut până atunci, și mirosul de plumb al cărților noi – mai puțin la liceu, ce deveniseră transmisibile, cu noutățile aduse de unele discipline cu denumiri fistichii, cu cunoașterea a noi spații școlare, a noi profesori sau chiar colegi, cu adăstarea la fructele megieșilor pe drumul întoarcerii de la școală, cu bucuria că încă nu ai de învățat sau de făcut teme pentru acasă, cu, ufff, sculatul mai devreme și intrarea ineluctabilă în chemările, ritmul și rigorile școlii. Și-ți mai dai seama de ceva: că nu mai ești cel de la sfârșitul anului școlar, chiar dacă a trecut peste tine o vară, că ceva semnificativ s-a schimbat, că vrei altceva, că țintești mai mult, că ești mai serios și mai pregătit să te avânți pe drumul vieții spre maturitate…