Trăim într-o lume în care este valorizată acțiunea și febrilitatea. Ne mișcăm din ce în ce mai repede, vizăm eficiența cu orice preț, blamăm orice „pierdere de vreme”. Timpul liber și-a pierdut orice conținut iar atunci când îl avem fie îl transformăm într-unul „activ”, printr-o pernicioasă inversiune (să câștigăm un ban în plus!), fie ne „bucurăm” de el desfigurându-ne spiritual cu ingrediente culturale, comportamentale, existențiale cel puțin suspecte.
S-a ajuns la situația de a ne jena dacă dispunem de timp și-l folosim pentru sine. Ne ascundem de faptul că unii dintre noi mai alunecăm uneori în dulci reverii, ne purtăm pe valurile hălăduirii, ne complacem în clipe de răgaz. Uităm că acest timp poate prefața un timp al rodniciei și al creativității, al edificării și al înălțării. Cuvântul de ordine pare a fi activitatea, mișcarea, reușita. Am intrat într-o civilizație care repudiată pauza, suspendarea, inactivitatea. Căci, nu-i așa, timpul înseamnă bani, uneori chiar putere. A fi activ permanent, a nu avea timpi „morți” a devenit un semn de distincție și de statut „înalt” (știm ce înseamnă minutele pentru persoanele de vază!). Important este cel care muncește și nu cel ce „trândăvește”! – aceasta-i deviza momentului.
Conținutul timpului liber trimite, de bună seamă, la atribute precum libertatea personală, satisfacția individuală, creativitatea, auto-împlinirea, ludicul, regăsirea, refacerea etc. Timpul liber constituie o categorie de timp rezultată în urma reamenajării timpului de lucru, a stabilirii de noi raporturi dintre timpul pentru sine și timpul pentru alții. Un astfel de timp a fost rezultatul unui șir întreg de revendicări sindicale, al reducerii timpului de muncă ca urmare a extensiunii și proliferării tehnicului, al redistribuirii lui în consens cu obiective personale. Acest timp devine un interval pentru auto-formare, informare, pentru noi practici spirituale – individuale sau comunitare. Timpul de sine este consacrat unor activități (auto)motivante, imaginate pe cont propriu, care aduc bucurie și satisfacție.Timpul non-activ nu este un timp mort, marginal, el susține și propensează timpul cu adevărat creativ, prolific din punctul de vedere al realelor beneficii și reverberații. Timpul de sine nu este în nici un caz un timp vid, golit, al nimicului. Timpul de sine și pentru sine, timpul cu adevărat liber este acel timp dominat, utilizat, trăit prin decizii individual și responsabil gândite, prin dorința personală de a experimenta stări după cum resimte fiecare, prin revalorizarea timpului substanțial care altfel nu se consumă decât în van.
Timpul liber este un timp derivat, ce rezultă ca urmare a unor reamenajări inteligente ale timpului general (individual sau colectiv). Cu cât știm să ne chivernisim mai bine timpul de lucru, cu atât vom dispune de mai mult timp liber. El nu este un dat, ci un bun câștigat – de individ, de omenire. Ca să-l avem, trebuie să-l merităm, să ne organizăm existența (sau alții să ne-o amenajeze!) astfel încât să avem cât mai mult timp pentru sine, pentru bucurii spirituale intime. Timpul liber nu este un timp furat, smuls de la alții, ci este unul câștigat, obținut pe cont propriu. Ține de fiecare persoană în parte să-și dimensioneze marja de timp personal, în fond – spațiul individual de expansiune, de dezvoltare și de libertate. În nici un caz, acesta nu este un timp egoist, ce îl ocultează definitiv pe celălalt. Printr-un fel de recul, el poate deservi, în ultimă instanță, pe alții, chiar dacă nu în chip direct și imediat. Gândul ce-mi vine în acest moment de reverie poate deveni cândva un bun spiritual și pentru altcineva. Departe de a-l repudia și diminua, acest timp trebuie protejat, încurajat, reconsiderat.Timpul de sine este acel răgaz al reînnoirii sinelui, al îmbogățirii lui, împotriva tuturor automatismelor care duc la sclerozarea ființei, la rutina clișeelor și plictisul programului repetitiv. Este acel timp „gol” care semnifică și aureolează timpul „plin”.
Timpul pentru sine este un timp al regăsirii eului, al experiențelor interioare sporitoare. El se opune principiului randamentului, clamat peste tot, și prefațează principiul bucuriei trăirii autentice a duratei – pe nedrept ocultată sau blamată. Totodată, acesta constituie o cale de diminuare sau de ocolire a alienării materialiste din zilele noastre. Ne poate deconecta, chiar și temporar, de stringențe consumiste sau alte deșertăciuni de acest fel. Timpul sinelui este un semn al eliberării de determinări, de presiunea altora, de constrângeri de tot felul. A dispune de timp personal demonstrează că ai ajuns la o treaptă înaltă de asumare responsabilă a autonomiei. A avea timp pentru sine ar putea anunța că timpul tău are un sens iar „celălalt” timp (pentru semenii tăi) ar putea fi risipit, acum sau mai târziu, în modul cel mai autentic și cu folos!
(Articolul de mai sus a apărut în Literatura de azi: https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/de-magistro/lauda-ragazului-haladuirii-si-pierderii-de-vreme-12539 )