De Ziua Mondială a Educației, un „La mulți ani!” tuturor profesorilor și celor care fac educație, care cred în puterea acesteia în a desăvârși ființa, în a răspândi și crea cultură, în a spori umanitatea din noi!
Vin cu un gând de solidaritate, felicitare și prețuire față de dăruirea colegilor profesori, ce activează la toate nivelurile de învățământ, și care, cvasi-anonim, neștiut, ne-aplaudați, fac ceea ce trebuie să facă în mod profesionist, responsabil, liber asumat. O dedicare, o lucrare, o operă pe care numai ei o pot face!
Profesia de profesor (în fapt, o vocație), nu se suprapune unei simple meserii, e o chemare mult mai adâncă, mai amplă, cu determinări sau consecințe ce ating profunzimea țesutului social, umanitatea ca atare. Noi, ca profesori, suntem co-generatori, alături de părinți, stâlpi ai viitorului, suntem începutul pentru toți cei care vor lua calea diferitelor profesiuni. E un fel de profesiune a profesiunilor, de pregătire sau punere a temeliilor pentru edificii diversificate, uneori indeterminate. Lucrăm în prezent, dar pregătim viitori posibili. Întemeiem acele baze pentru ca tinerii să o ia în toate direcțiile, funcție de ce vor, ce pot, ce este necesar. Desigur, la un moment dat încercăm să îi punem pe o direcție precisă, una vocațională, focalizată, specializată, individualizată.
Chiar dacă nu așteptăm ca să ni ridice statui, noi cutezăm să construim staturi, făpturi, disponibilități, feluri de a fi sau de a deveni, în cei pe care îi instruim, îi formăm, îi îndrumăm. Nu așteptăm răsplată directă și imediată, ovații sau aplauze la scenă deschisă; suntem răbdători, nădăjduim că sămânța va rodi mai târziu, chiar și după ce vom ieși din scenă și nu vom mai fi. Știm prea bine că, dacă ne facem treaba, recunoștința va veni cândva, „mai apoi”. Cum fiecare dintre noi poartă în minte sau în suflet idei sau gesturi ale foștilor noștri dascăli (fără ca ei să fi aflat vreodată), la fel și noi ne vom „prelungi” în ceea ce vor fi, vor simți sau vor face ucenicii noștri. Nu ne deplângem soarta, știm ce-am ales, ce ne-am asumat, sub ce adevăr stăm.
Investiția în educație (of, ce cuvânt, răstălmăcit, întors pe toate părțile), se zice, e cale sigură de dezvoltare individuală și comunitară, de introducere și interiorizare a valorilor autentice, de reproducere culturală. Credem că noi, cei de „jos” investim cât putem, uneori tihna, sănătatea, chiar viața (a se vedea vremurile actuale). Să dea Domnul ca și cei ce ne sunt „deasupra” (decidenții) să ia act de asta, să ne sprijine, să ne acompanieze și să completeze cu ce țin de ei. Se spune că „omul sfințește locul”, prin ceea ce face efectiv, dincolo de prerogative dictate sau clamate. Profesorii sunt niște „sfințitori”, în felul lor, pentru că pregătesc terenul sau temelia pe care, fiecare dintre noi, ne așezăm. Aprindem și punem în mâinile elevilor făclii cu care să deslușească calea vieții lor.
Educația este ea însăși o valoare, indiferent de factorii, mediul sau forma de activare sau concretizare (prin familie, școală, biserică, factori comunitari etc.). E de dorit ca școala să cultive pe mai departe valorile generic‑umane, mai largi, generale, dar corelative concreteții personale și nevoii comunitare. Universalitatea, „împachetată” prin conținuturile școlare, nu se opune particularităților culturale, valorilor identitare ce ți de spațiul național, regional, local. Acestea se articulează sporitor, sunt corelative, se completează reciproc. Nu de valori ducem lipsă, ci de felul cum ne raportăm la ele, de moduri de convertire în daruri lucrătoare pe care să le punem pe băncile școlii, la nivel de programe sau conținuturi de învățare. E încă mult de lucrat în acest sens, o știm cu toții.
Vin cu un cuvânt de încurajare și speranță pentru toți cei care slujesc în acest templu al spiritualizării, al culturalizării, al edificării. Rostul nostru este ca, prin propagarea cunoașterii și valorilor autentice să punem în rost lumea de mâine. Să lucrăm pe mai departe în zarea acestui ideal, cu determinare, speranță, curaj!