Învățământul românesc stă pe „buza” unor noi schimbări, ne anunță ministrul educației: se intenționează înlocuirea semestrelor cu module de învățare, care vor alterna cu vacanțe, iar tezele ar urma să dispară, fiind substituite cu două evaluări standardizate.
Schimbările anunțate mă obligă să-mi pun mai multe întrebări: pe ce se întemeiază această propunere, dacă există experiențe sau studii care să demonstreze că organizarea pe intervale mai mici a anului școlar, numite module, conduce la o îmbunătățire a activităților didactice și a performanțelor școlare; apoi, cât de importantă este forma – respectiv structurarea cronologică, dacă ea nu este corelată sau „umplută” cu conținuturi care să genereze sau să promită o creștere a rezultatelor; mă mai întreb, cui i-a venit această idee și de către cine a fost consiliat – sau s-a hotărât iarăși, „în direct”, la televizor, de decidentul „suprem”? Nu zic, probabil trebuie revizuită durata anului școlar – înțeleg că e prea scurtă, dar de ce să o lungim fără a pune ceva cu adevărat sporitor în acel interval?
Nu cred ca principala problemă a sistemului național de instruire rezidă în structură sau formă, ci, mai degrabă, în substanța învățării, în felul cum sunt stabilite sau vehiculate conținuturile învățării. Aici trebuie umblat – la „fiziologia” curriculară și nu la „arhitectura” temporală. Că se va ajunge și la punerea în discuție a eșalonării temporale, e o altă discuție. Aceasta e un derivat al structurii curriculare, și nu predeterminatul ei. Iar legat de eliminarea tezelor – ca forme de evaluare sumativă – adică după un interval mai îndelungat de predare, cu ce o înlocuim, că și aceasta este importantă și are valoare formativ-predictivă pentru elevi. Elevii din anii terminali de gimnaziu și de liceu, de pildă, trebuie pregătiți să facă față și unor evaluări cumulative, care pun accent pe corelări, integrări, procesări sau aplicări ale cunoștințelor în contexte oarecum finale ale unui parcurs de predare.
Înlocuirea tezelor cu evaluări standardizate și computerizate este o gesticulație pur administrativă, neavând un temei psihopedagogic. În primul rând, pentru că cele două ipostaze docimologice au funcții diferite și se consumă, tehnic vorbind, în moduri și cu instrumente diferite, fiind asumate și implementate de actori diferiți. Teza poate avea o funcție motivațională, chiar corectivă, pe când evaluarea standardizată se centrează pe o funcție puternic selectivă, clasificatorie, decizională. Teza, ca un instrument diferențiat, este apanajul profesorului, proba standardizată este generată, asumată, aplicată unitar la nivel de sistem. În al doilea rând, obiectivele evaluării sunt diferite: teza poate propensa sau evalua creativitatea, inventivitatea, aplicativitatea, pe când probele standardizate vizează seturi de cunoștințe adesea disparate, focalizate, precise. Acestea pot fi folosite în situația unei discriminări valorice foarte exacte: când avem concursuri cu miză mare (de pildă, la academia de poliție sau la facultățile de medicină), când diagnosticăm starea sistemului, când prognosticăm evoluții viitoare ale populației școlare etc. Dacă vrem să formăm conduite mașinale, robotice, algoritmizate, atunci generalizăm probele standardizate. Dar dacă vrem să formăm persoane umane, cu minte flexibilă, deschisă, cu reactivitate, proiectivitate și creativitate, concepem și aplicăm probe evaluative pe măsură. Ne întrebăm, desigur, cum vor fi evaluate atitudinile, valorile încorporate, conduitele expresive sau implicative ale elevilor? Prin evaluări standardizate? În niciun caz. În al treilea rând, cred că aceste modificări vor bulversa și mai mult procesele educaționale, procedurile adiacente, strategiile de „manageriere” a instituțiilor școlare, pregătirea viitorilor profesori etc. Schimbarea doar a sistemului de evaluare, fără a umbla simultan și la celelalte componente ale procesului didactic, va face mai mult rău decât bine.
Dacă avem în vederea perspectiva schimbării structurii anului școlar, ce vine cu o nouă filosofie a legăturii dintre temporalitate și conținuturile proceselor derulate în acele intervale, atunci și curriculumul trebuie corelat în conformitate cu noua logică, aceasta trebuind să fie complet restructurat, recalibrat, re-alineat cu repere sau presiuni cronologice noi. Nemaivorbind de tăvălugul birocratic adiacent (noi modele de planificări, proiectări ale lecțiilor, raportări subsecvente etc.).
Modulele invocate pot fi gândite linear, ca o simplă împărțire a temelor deja existente în programă (o variantă simplistă, fără prea multă miză), dar și altfel, fiecare modul având o funcționalitate specifică: primele module, de predare sau comunicare, altele de aplicare și corelare interdisciplinare, următoarele de sistematizare sau evaluare, un modul opțional (de îmbogățire, pentru elevii foarte buni, de recuperare, pentru cei cu ratrapaj) ș. a. m. d. Iar dacă se va adopta a două variantă, atunci întreaga viziune de organizare și implementare curriculară se va schimba, impunându-se, încă o dată, refacerea programelor, înlocuirea manualelor, re-formarea profesorilor de a le folosi etc. Suntem pregătiți pentru așa ceva?