Se împlinesc aproape două decenii de când educația religioasă a devenit o preocupare normală pentru o societate în căutarea propriei identități. După o excluziune forțată a unui palier spiritual de prin rang, educația în perspectiva valorilor religioase a intrat pe făgașul unei așteptate recuperări, al firescului, al necesarului. Există deja o experiență semnificativă de predare a religiei în școli, cu consecințe vizibile, ce poate fi evidențiată de către mai mulți actori, la mai multe niveluri. O demonstrează profesorii de religie – prin acțiunile și rezultatele lor didactice de zi cu zi, se evidențiază la nivelul beneficiarilor, elevi și foști elevi, care au devenit mai atenți sau sensibili la fenomenele de credință – și ale căror conduite se cer a fi racordate la valorile autentice, o arată societatea în ansamblul ei – în căutarea de noi linii de reformare spirituală, o probează cei care se apleacă asupra statutului orei de religie, factori de decizie din biserică și învățământ – în perspectiva creșterea calității predării acestei discipline.
Nu a fost ușoară asumarea noii topici la nivelul curriculumului școlii noastre. Au fost mai multe tipuri de constrângeri: de la cele de ordin ideologic (unele se observă și în prezent, printr-o serie de gesticulații de opoziție), până la cele de ordin strict didactic (lipsa unei experiențe în a edita manuale de acest gen sau chiar inabilități în predare). Dincolo de precarități conjuncturale, orele de religie au devenit ceva obișnuit, o ocazie de îmbogățire spirituală pentru indivizi și comunitate.
Subliniem rolul disciplinei Religie de integrator cultural și de factor de formare a conștiinței și comportamentului persoanei. Prin intermediul acestei topici culturale elevul are acces la noi semnificații și valori, la răspunsuri specifice privind viața concretă și sensul existențial, la perspective de scurtă sau de lungă durată. Prin intermediul ei privim în imediat, dar scrutăm și zări îndepărtate ce ne cheamă. Rămânem în concretețea vieții (ceea ce este bun), dar ne proiectăm și în nemărginirea transcendenței (ceea ce este …și mai bun !). Prin raportarea la valorile credinței creștine se poate evita formarea unor viziuni înguste, trunchiate, parcelate asupra existenței (cum ar fi cea livrată doar de știință), se diminuează alunecarea omului spre consumism și pragmatismul exagerat (la care ne îndeamnă atâta imagerie publicitară), se pot elimina construcții „schizofrenice” ale personalității (prin centrări unidirecționale sau prin înrădăcinări în fundamente echivoce, distante, contradictorii, antinomice).
Viața noastră stă nu numai sub zodia cunoașterii și exactității. Mai avem nevoie și de alte valori sau „centre de interes” care ne împlinesc. Frumosul și sacrul vin să completeze dezideratul unei unei personalități echilibrate și armonioase, al unei binevenite integralități pe axa cunoaștere, coerență afectivă, credință.
Problematica educației religioase a generat mai multe poziții din partea exponenților de tot felul. Opiniile oamenilor politici sunt diverse, unele susținând introducerea programelor de educație religioase, altele fiind neutre sau chiar denigratoare la adresa noii discipline. Punctele de vedere ale părinților fie urmează opiniile induse de oamenii politici, fie ascultă de autoritatea școlară, care se conformează legislației în vigoare. Teologii, dar și profesorii de religie, formați recent în facultățile de profil, susțin deschis introducerea religiei în școală, venind cu argumente consistente în favoarea acestei poziționări. Elevii, în majoritatea cazurilor, au primit cu bucurie și interes problematicile inedite aduse de noul obiect, nelipsind totuși unele comentarii, mai ales la clasele mai mari, în principal din cauza supraaglomerării programului școlar și mai puțin din rațiuni de conștiință.
O categorie aparte între receptorii sau comentatorii fenomenului educațional o formează psihopedagogii, cercetătorii din câmpul educațional, primii care ar fi trebuit să ia act de statutul educației religioase, de modul de articulare a acesteia la nivelul componentelor tradiționale ale educației, de modalitatea de inserție a noilor secvențe curriculare, de metodica formării religioase. Fiind la curent cu ceea ce se scrie în materie de pedagogie, psihologie și metodică, suntem încântați de faptul că, în acest sens, tot mai multe voci au abordat cu profesionalism această problematică. Lucrări de specialitate, teze de doctorat, conferințe sau dezbateri au vizat ca țintă educația religioasă. În perioada dinaintea celui de al doilea război mondial, reputați pedagogi români au propus, în mod cuprinzător sau secvențial, viziuni pertinente și bine articulate din punct de vedere teoretic sau metodic asupra educației religioase (a se vedea, în acest sens, lucrările lui Ion Găvănescul, Dimitrie Drăghicescu, Constantin Narly, Ion Nisipeanu, G.G. Antonescu, Ștefan Bârsănescu). Totodată, pe plan internațional constatăm în prezent o bogată literatură psihopedagogică, ce vizează statutul valorilor religioase în învățământ.
Tematizarea raportului dintre educație și valorile religioase, în prezenta lucrare – revăzută și adăugită cu noi capitole sau paragrafe, este o consecință firească, naturală a unor cercetări anterioare dedicate atât educației axiologice (educației pentru/prin valori și pentru/prin valorizare), cât și problematicii conținutului și metodologiei de realizare a educației religioase (concretizate, inițial, în lucrarea Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, apărută în 1996 la Editura Didactică și Pedagogică). Între timp, în urma cercetărilor de ordin teoretic, dar și a dialogului permanent cu profesorii de religie sau cu teologii, am degajat și alte teme de discuție, evidențiind noi incidențe educative ale spiritualității religioase, în plan școlar sau extra-școlar (în lucrările precedente, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, 1999 și Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, 2008).
Punctul de vedere exprimat acum este, ca și în lucrările precedente, cel al pedagogului, singurul care ne-a permis o aproximativă competență privind organizarea și soluționarea unor probleme specifice. Cât privește celelalte substraturi implicite ale conținutului tematic (teologic, filosofic), am făcut eforturi de a ne apropria unele cunoștințe, mai mult de ordin general, fapt pentru care considerăm că luările noastre de poziție se cer a fi extinse, completate cu noi puncte de vedere. Nu suntem nici atotcunoscători și nici infailibili sau exhaustivi în emisiunile noastre ideatice. Sunt și alții care gândesc (mai bine!) și cred (altfel!). În calitate de creștin ortodox, am urmãrit avansarea unui discurs deschis, polimorf în interpretări și aplicații practice. Perspectiva interconfesională și ecumenică, chiar dacă presupune anumite discuții, ne a fost suport și ghid deontologic și epistemologic. Din punct de vedere metodologic, ne plasăm pe aliniamentele abordării interdisciplinare, care ne poate facilita, prin complementaritatea abordărilor secvențiale (pedagogice, psihologice, sociologice, hermeneutice, semiotice, culturologice, istorice, dogmatice, liturgice, catehetice etc.), o dezvăluire mai cuprinzătoare a orizontului problematic avut în vedere.
Încercarea de a ne posta ca mediatori între teologi și pedagogi este plină de paradoxuri și generatoare de dificultăți. Suntem conștienți de faptul că reflectând și scriind asupra problematicii de față ne am asumat un dublu risc: să fim priviți cu compasiune sau chiar respinși și de teologi, și de pedagogi (ceea ce, din păcate, uneori, s-a și întâmplat). De teologi, pentru că nu am făcut încă pasul „total” în teritoriul spiritual respectiv și nu ne am apropriat aceleași instrumente de argumentare, același tip de discurs apologetic, catehetic, omiletic. De pedagogi, pentru că am făcut „prea mult”, am „trădat” un anumit tip de ideologie epistemică, de discursivitate rece, raționalizantă, introducând forme de argumentare bazate pe sentimente, atitudini, credințe. Există o dramă a celui care se solidarizează cu ambele „părți” și se află „la mijloc”. Acest statut este destul de vulnerabil și expus multor suspiciuni. E încă greu să fii mediator…
Ne asumăm această manieră – trecătoare, sperãm – de „însingurare” intelectuală, cu încrederea că vom ajunge curând să ne bucurăm „împreună”. Mărturisim că scopul nostru manifest este de a aduce laolaltă ceea ce accidentul socio istoric a dezmembrat, divizat, distanțat.
Dezvoltările teoretice ce urmează aparțin unui dascăl laic, interesat sincer de realizarea cu profesionalism a educației religioase. Ele exprimă gândurile, speranțele, ca și temerile legate de o experiență pedagogică în curs de facere. Vom încerca să demonstrăm, printre altele, că experiența religioasă este un act paideutic exemplar, că între educație și credință sunt căi de comunicație și întărire stimulativă, că la religiozitate se ajunge (și) datorită bunei inițieri și formări, că este important nu numai să credem, ci să credem în cunoștință de cauză.