Antonio Gaudi-Salvador Dali: schiță comparativistă

Arta lui Antonio Gaudi e sub-pământeană, scoțând la suprafață ceea ce merită văzut, cunoscut. E apropiată de natură, la limită e un fel de extensie a ei. Arta lui Salvador Dali e supra-pământeană, aducând la lumina conștiinței ceea ce îndeobște trebuie ascuns, tăinuit. Se opune într-un fel naturii, o sfidează, își bate joc de ea.

Gaudi omagiază spiritualitatea pierdută a oamenilor din grote, evidențiind poate ceea ce aceasta a avut mai bun. Este un recuperator al vitalității organice ancestrale, al biologicului pur. Dali merge către viitor, încercând să prefațeze convulsii ale omului ce va să vină. Este un vizionar ce cochetează cu geografii spirituale virtuale și cu orizontul tulburător.

Pentru Gaudi, contează temporalitatea trecută, care e stadială și fixă, regresivă și identificabilă. Pentru Dali, devine prioritară temporalitatea viitoare, care e relativă și laxă, progresivă și deschisă.

Gaudi glorifică misterul grosierului, al neaoșului, al începutului. Arta lui ne ține pe pamânt. Dali e un metafizician al esențelor, al visurilor de perspectivă, chiar al sfârșitului. Arta lui ne azvârle spre zenit.

Antonio Gaudi e teluric, dând pământului carate nebănuite. E nebunatic si jucăuș ca un copil. Arta lui te coboară în adâncimile lumii și în tine însuți. Salvador Dali e celest, te ridică înspre spații înfricoșătoare. Excede raționalul (culmea, cu mijloacele acestuia) dincolo de limitele lui. Arta lui te conduce dincolo de lume și de tine însuți.

Gaudi dă seama de ceea ce ești, de pământul și carnea din tine, Dali se avântă înspre ceea ce nu ești, înspre spiritul și mintea ce s-au slobozit.

Amândoi au fost niște împătimiți ai extremelor, sondând umanitatea de graniță sau dincolo de limitele ei. Amândoi, însă, se referă la același om sau umanitate, la „josul” și „susul” lor, la polii opuși ai unui interval.