O situație specială de atașament afectiv: iubirea-pasiune

Termenul de „iubire” pare a fi deosebit de ambiguu, mai ales că prin el se poate desemna o multitudine de stări afective, de la sentimentul firesc dintre părinți și copii sau cel dintre oameni în general și până la relațiile afective dintre sexe, atât cele normale, cât și cele ușor sau accentuat alienate. Reflectând la posibilitatea redării sentimentului generic de iubire, Roland Barthes apreciază că dacă ar fi să vorbim chiar și un an despre dragoste, nu am reuși să prindem acest concept decât „de coadă”: prin străfulgerări, formule, surprize ale rostirii, risipite în imensul șuvoi al imaginarului. S-ar părea că dragostea este un loc neprielnic care orbește: „Locul cel mai întunecat – spune un proverb chinezesc – este întotdeauna sub lampă”. N-ai cum să spui ceva despre dragoste, fiind îndrăgostit. Ca să poți să scrii despre iubire, trebuie să fi scăpat (momentan!) de sub incidența și puterea ei.

Să spunem că pasiunea în iubire nu este dată de intensitatea sentimentului și de dimensiunea „cantitativă” a erotismului consumat; ea apare ca o obsesie a imaginației ce se focalizează într-o singură direcție, ca o proiecție pustiitoare în perspectiva unei viziuni unilaterale. Iubirea-pasiune este o secătuire a spiritului prin hipertrăire, o văduvire a sufletului de orice diversitate prin care lumea se reduce punctual la un obiect – ființa iubită – de cele mai multe ori o construcție himerică, o iluzie asumată ce nu are un corespondent în realitate. Acest tip de iubire este asemenea extazului ce se consumă în afara unui obiect. Toată lumea dispare, iar subiectul se repliază în ungherele unui loc după o regie rigidă, aberantă. Lumea acestui tip de îndrăgostit este una închipuită, de la un capăt la altul.

În cazul dragostei-pasiune, cel ce crede că iubește caută să-l „încapsuleze” pe celălalt în închisoarea unei iubiri egoiste, abrutizante, absolutizante. Unilateralitatea acestei legături pare a fi și mai primejdioasă, comparativ cu cazul în care relația este reciprocă. Dar cele mai dese sunt cazurile în care echilibrul erotic este afectat: doar unul „iubește „, pe când celălalt mai puțin sau deloc.

În situația iubirii-pasiune, energia afectivă degenerează într-o mistică a iubirii, în posesiune exclusivă, în fixație erotică, în închidere și excludere a alterității. În mod normal, energia unificatoare a iubirii trebuie să conducă la deschidere și permeabilitate autentică față de altul, la sporirea interacțiunii afective, la solidaritate și comuniune între ființe.

Ca formă atipică de consum afectiv, iubirea-pasiune a făcut și face obiectul marii literaturi. Dacă e să vorbim de o anumită „împlinire” a erotismului pasional, aceasta se produce la nivel retoric, ficțional, literar prin „cântarea” și „îngânarea” convulsiunilor sufletului înamorat în monumentale producții narative. O scurtă incursiune în spațiul discursului literar ne prilejuiește constatarea, că cel mai adesea, în poezie sau roman, este invocată pasiunea iubirii și nicidecum iubirea dusă până la capăt. Iubirea fericită nu a avut parte să intre în istorie. „Nu s-au scris romane decât despre iubirea amenințată și condamnată chiar de viață. Înălțătoare în lirica occidentală, nu este nici plăcerea simțurilor, nici pacea fecundă a cuplului. Mai degrabă este pasiunea iubirii decât iubirea împlinită. Iar pasiunea înseamnă suferință” (de Rougemont, 1987, p. 6). Iubirea-pasiune solicită și cheamă prezența obstacolelor. Cele mai mari iubiri sunt cele… imposibile. Când piedicile (morale, spațiale, temporale etc.) nu apar „natural” ele sunt căutate și construite chiar de către protagoniștii în cauză. Plăsmuirea și contrafacerea sunt la ele acasă. Pasiunea interzisă (cum ar fi ceea a adulterului), ce nu poate fi mărturisită, străpunge frâiele conștiinței pentru a se „adăposti” într-o formă sublimată printr-un întreg șir de simboluri care se pretează interpretărilor psihanalitice. Limbajul oarecum hieroglific al „nebunului” îndrăgostit se cufundă în ambiguitate: prin el, obiectul dorinței este simultan afirmat și repudiat. Interdicția este asumată în continuare, dorința rămâne aparent nemărturisită, dar se face aluzie la ea și, astfel, se văd, totuși, satisfăcute, măcar imaginar, unele nevoi incompatibile (posesiunea obiectului, dar și conștiința păcatului de a-l poseda).

Iubirea-pasiune este stimulată de frânele distanței sau de dispariția irevocabilă (nu numaidecât fizică) a obiectului adulat. „Frați ai mei – grăiește Zarathustra lui Nietzsche – eu nu vă sfătuiesc iubirea pentru aproapele, ci pentru cel departe”. Obiectul dorit este ipostaziat în zările și negura nedeslușită a ceea ce este în depărtare. „Să vă sfătuiesc iubirea de aproapele vostru? Vă sfătuiesc, mai grabnic, să fugiți de el și să nu-l iubiți decât pe departele. Mai presus de iubirea pentru aproapele-i iubirea pentru cel departe și pentru cel din viitor. Mai presus de iubirea pentru omenire, așez eu dragostea de lucruri și fantome. Fantoma de dinaintea ta, frate al meu, e mai frumoasă decât tine” (Nietzsche, 1991, p. 66). Absența alimentează „clocotul ” pasiunii. Iubirea „se aprinde” în clivajul unei rupturi spațiale sau cronologice. Actorii acestei relații cvasiaberante au nevoie nu de prezența lor, ci de absența sau atenuarea unilaterală a energiei erotice din partea unuia dintre protagoniști. Căutarea chinului capătă coloratura unei apucături sado-masochiste. „Când fugi de durere înseamnă că nu vrei să mai iubești. Cel ce iubește va trebui să simtă de-a pururea golul ce-l înconjoară și să-și păstreze rana deschisă. Să-mi țină Dumnezeu această durere ce-mi este nespus de dragă…” (Novalis).

Iubirea poate deveni maximală atunci când celălalt nu mai iubește (sau, uneori, de-abia din acel moment ea se înfiripă). Obstacolele și durerea (reale, dar, de cele mai multe ori, contrafăcute) sunt generatorul, factorul condițional al acestui tip de dragoste. Trebuie să fii mereu inventiv, pentru a descoperi noi pretexte ale chinului. Contrafacerea are în ea și elemente tragice. „Iubirea este tragică în această lume – scrie Nikolai Berdiaev – și nu admite bunăstare, ea nu se supune nici unei norme. Iubirea făgăduiește celor care iubesc pieirea în această lume și nu buna rânduială a vieții… Bunăstarea existențială, bunăstarea familială sunt mormântul iubirii. Pieirea jertfelnică în viață pune pe iubire pecetea veșniciei”. Nu iubești cu-adevărat decât atunci când nu (mai) ești iubit. Iubirea de tip pasional conține în ea ceva irevocabil. Cu cât respingerea este mai vehementă, cu atât sentimentul se întețește, acaparând până la deformare și pe cele mai „integre” persoane. Se știe doar că dorința de a avea un lucru sau de a parveni la un scop sporește cu gradul de inaccesibilitate către respectivele ținte.

Obstacolele ridicate în fața pornirilor erotice sunt dintre cele mai sofisticate și insidioase. S-ar putea invoca, în această ordine de idei, chiar și unele restricții cutumiare care funcționează în comunitate. Astfel, vom aminti statutul abstinenței, care poate fi asimilat unui obstacol autoimpus (și, deci, „nenatural”), format din norme statuate socio-cultural, ce pregătește terenul manifestărilor pasionale. Ne putem întreba dacă nu și castitatea, reclamată de numeroase culturi, nu constituie cumva un catalizator al unei posibile iubiri-pasiune, un fel de „tartuferie” ce stă în antecamera erotismului.

Se pare că dragostei pasionale i se abandonează mai intens firile feminine. Unele studii psihosociale relevă faptul ca femeia se refugiază mai pregnant în aceste forme de iluzionism erotic. Uneori, femeia se distanțează de viața reală, iar pentru ea dragostea devine un mijloc alienat de a reface legătura cu lumea. Ținută departe sau refuzând marile pasiuni „virile” (bani, prestigiu politic, social, cultural etc.), o mare parte din nevoia sa de inserție socială se trasfigurează într-o proiecție amoroasă. Nu trebuie însă ca această formă de compensație a unei nevoi vitale refulate și de frustrație să o transformăm într-o etichetă generalizată pentru natura feminină. Ipoteza de mai sus devine valabilă la fel de bine și pentru cazul sexului opus, în condițiile în care și bărbații suportă aceleași presiuni morale, sociale, profesionale.

Iubirea-pasiune este o formă de manifestare a narcisismului și o consecință a amăgirii autoconsimțite. Că se ajunge aici prin singurătate, prin excluziune sau autoexcluziune, prin refuzul sau lipsa de iubire, asta mai puțin contează. Ceea ce trebuie reținut este faptul că fluxul erotic este deturnat, vizând nu atât ființa exterioară, ci propriul eu. Declarația te iubesc conține în subsidiar nemărturisitul mă iubesc. Cel ce iubește pasional minte cel mai mult! În fond, celălalt nu este decât un pretext pentru o vehementă valorizare de sine. Altul este iubit nu pentru el, ci eu mă iubesc prin raportarea la imaginea idealizată formată în mine, pentru dorința mea de a fi iubit (apreciat) sau de a iubi (aprecia) cu orice preț pe altul. Dorința lui Tristan de se simți iubit – de pildă – contează mai mult decât iubirea propriu-zisă a lui pentru frumoasa Isolda. Or, iubirea autentică cheamă la depășirea narcisismului, la mai multă obiectivitate în perceperea oamenilor așa cum sunt în realitate (simultan cu o autoapreciere obiectivă a sinelui) și nu potrivit plăsmuirilor sau dorințelor noastre.

În iubirea de tip pasional este prezent fenomenul de cristalizare, respectiv de transfigurare și plăsmuire a calităților unor obiecte, persoane, situații în concordanță cu sentimentele și pasiunile subiective. Frumusețea fizică sau spirituală este un atribut conferit obiectului iubirii de îndrăgostitul ce-l adulează. Iubirea este un fenomen de construcție. Se știe că iubirea își înfrumusețează obiectul și că frumusețea recunoscută oficial nu este o garanție pentru a fi iubit. „Fiecare cristal – observă Vasile Pavelcu – se naște din dorința unei satisfacții și speranța împlinirii unui gol. Încrustarea cristalului în diadema valorilor este o operă de imaginație; lumea dorințelor transformă lumea realității într-un univers de valori; acesta devine leagănul speranțelor și al temerilor, al viselor și coșmarurilor noastre; luminile și umbrele acestei lumi feerice sunt ale noastre” (Pavelcu, 1974, p. 65). Să devină fenomenul cristalizării un proces cvasipatologic, de iluzionare, plăsmuire, de pierdere a simțului realității care trebuie repudiat? Credem că nu. În mod normal, fenomenul este presupus în orice proiecție afectivă. Că idealitatea întrece cu mult calitățile lumii reale, e lucru lămurit. Dar nu trebuie uitat că „mai binele” sau „mai frumosul” se nasc din vis și din cristalizare. Valorile emerg în urma acestui proces de disimulare și de transgresare a datelor lumii reale. Lumea prezentă (rea) este înlocuită cu una viitoare (desigur, mai bună). Să nu neglijăm virtuțile formative ale idealității ce „împinge” realitatea să se împlinească pe un plan superior! De fapt, în iubire amăgirile sunt permanente și reciproce. Și, în acest „joc” axiologic proiectiv, ființele ce îl acceptă (e un soi de histrionism aici) au șansa reală de a sădi în comportamentele lor noi calități, competențe, disponibilități. Devii efectiv mai bun sau mai frumos crezând că ești sau când te proiectezi a fi mai bun sau mai frumos. „Prefăcătoria” inițială sfârșește prin dobândirea unor atribute reale. Dacă nu ești în stare să idealizezi realitatea, să o vezi „perfectă’, ești incapabil să o modelezi sau să te transformi în consens cu canoane superioare de frumusețe, bunătate, dreptate. Până la un punct, fenomenul cristalizării este benefic și necesar. El anunță ceea ce putem fi și conduce efectiv la nașterea unei noi ființe. Dar când cristalizarea deviază în amăgire perpetuă, găunoasă, în eroare generalizată, închizându-ne în imagini hipertrofiate ale propriului ego, ea antrenează o deviere importantă a personalității. Se trece în registrul maladiv, ca și în alte situații, prin hipertrofiere și exces (după cum și carența de proiecție afectivă anunță personalități nu mai puțin decentrate axiologic).

Iubirea-pasiune este o formă crispată de evidențiere a ego-ului printr-un efort volitiv nemotivat, întotdeauna supradimensionat, prin somația ultimativă a unor dorințe presupuse a fi demne de actualizare, când – de fapt – ele ar merita o mai prudentă stăpânire sau ascundere. Se știe că dorințele noastre ne pot împinge către condiția de îngeri sau de demoni. Ca personalități autentice, ne elaborăm cu greu, ceas de ceas, prin rătăcirile, disperările, hățișurile de proiecte și aspirații. Care dintre acestea ar fi fost mai bune sau trebuiau evitate? „Fiecare din noi – scrie Marcel Sendrail – nu este numai ceea ce este, dar și ceea ce ar fi putut să fie, dacă alte alegeri sau alte hazarduri ar fi eliberat în el monstrul sau sfântul ale căror urme se regăsesc în cel mai placid surâs. Un om nu merge către moarte decât escortat de fantome, fantomele vieții sale netrăite, adesea fantome vinovate; cine știe dacă nu va trebui să răspundă cândva de actele sale nesăvârșite?” (1983, p. 43). Iubirea-pasiune se naște în tensiunea și teama de a nu fi făptuit îndeajuns; ea este această săvârșire „demonică”, grăbită, eșuată, este o alunecare obsesivă, încăpățânată spre cealaltă față a noastră – ideală, incomensurabilă, eterată și, poate, inaccesibilă. Să avem grijă să nu alunecăm prea mult în această umbră a noastră, iar pentru cei „căzuți” sau atinși de vraja acestui miraj să arătăm mai multă înțelegere!

(Fragment din Constantin Cucoș, Minciună, contrafacere, simulare. O abordare psihopedagogică, Editura Polirom, Iași, 1997, pp. 54 -59).