Începem povestea cu a fost odată ca niciodată. Pentru că a fost cu adevărat și, acum, se poate povesti. Pe când eu am intrat la facultate (în secolul și mileniul trecut), o astfel de trecere reprezenta o trambulină existențială, accederea și garantarea unui nou statut – cultural, social, unul superior celui de la care plecam la un moment dat. Într-o astfel de situație erau mii de aspiranți la studenție (nu zeci de mii, ca acum) ce încercau să-și adjudece poziția, viitorul, chiar viața. Opțiunile nu erau multe, dar suficiente pentru a înainta, a te dezvolta, a te resitua într-o lume destul de știută, continuă, predictibilă, chiar stagnantă.
Conștientizând marele pas, și având în față perspectiva unui avans sigur, la ieșire din Corpul B, intrarea din vale, aproape că am sărutat zidul exterior al clădirii, printr-un gest aproape sacru, nu atât față de un perete amorf, ci ca o mulțumire și făgăduință față de instituția care m-a primit și care îmi promitea schimbarea sorții. Și acum, când intru pe acolo, azvârl un ochi (desigur, un altul), dar cu aceeași emoție și răscolire sufletească. Numai cel care nu a depășit o astfel de încercare nu poate înțelege tâlcul unei transfigurări visate, dorite sau asumate.
Selecția era destul de dură (în cazul meu, 12 pe un loc), rar se întâmpla să existe o concurență de 2-3 pe loc la unele facultăți mai puțin dorite în vremurile acelea (cred că pe la îmbunătățiri funciare, construcții civile etc.). Nostim a fost faptul că pe lista intraților la facultate (al șaptelea, din 25) am fost, eu Cucoș, după un alt nume, al unei fete, Găină, întâmplare care a dus la savuroase glume în anii de studenție din partea profesorilor, dar și a colegilor.
Mi-aduc aminte de faptul că, parcurgând rapid lista celor admiși, nu m-am regăsit în înșiruirea numelor. Câteva secunde, poate zeci, am „experiat” trăirea celui învins. Cu mai multă acribie m-am apropiat apoi, și mi-am aflat numele. O, da, eram învingător, trecusem „proba supremă”.
Inițial, după ce făcusem ceva pictură la Școala Populară de Artă în timpul liceului, am încercat o admitere la secția Pictură a Conservatorului ieșean, unde am picat cu brio. Cred că erau vreo 5-6 locuri disponibile și o concurență de cam 27 pe un loc. Bănuiesc că nici cei cu „pile” nu au intrat, probabil că erau nevoiți să stea „la coadă” de la un an la altul. Și, după opinia mea, de atunci și de acum, erau tineri deosebiți de talentați și perseverenți, multe talente s-au pierdut iremediabil din cauza unor politici școlare idioate în acest domeniu. Priveam cu jind spre Republica Moldova (socialistă, pe atunci), unde în școlile și academiile lor de artă încăpeau și erau stimulate, vizionar și programatic, aptitudinile artistice.
Accederea în facultate și parcursul educațional aferent (de patru ani, dublă specializare, filosofie-istorie) mi-au prilejuit multe bucurii intelectuale, spirituale, relaționale (inclusiv cu profesorii noștri), așa încât sunt recunoscător Universității „Alexandru Ioan Cuza” pentru aproape tot ce a însemnat activarea unor resurse personale, descoperirea unui etos valoric superior, înnobilarea minții și sufletului cu noi repere, pregătirea pentru o profesie inclusiv la nivel superior (chiar dacă era doar un vis de nesperat la momentul absolvirii, în1985). În plus, am avut acces la alte niveluri și expresii spirituale ale Iașilor cultural, altele decât cele pregustate în timpul liceului parcurs tot în cel mai apropiat oraș de satul meu.
Mă bucur că am prins o perioadă fastă în revigorarea învățământului superior, imediat după anii 90. Mult angajament, entuziasm, energie, proiecții și realizări în ce privește dezvoltarea instituțională, inclusiv prin re-înființarea secțiilor psihologice și pedagogice, schimbări de viziune academică, o normativitate nouă, multe deschideri și mobilități externe, reînnoiri de filosofii didactice și de discurs etc. Așa se face că la zece ani de la intrare în sistem eram profesor și conducător de doctorat, trecând prin toate treptele și respectând cerințele și constrângerile administrative corespunzătoare. Între timp, de circa 10-15 ani, sesizez o oarece mișcare problematică, dacă nu chiar de declin, în ce privește perpetuarea sau întărirea valorilor academice, o scădere a calității pregătirii actorilor implicați – studenți și profesori, o deteriorare statutară și relațională afectată de pragmatism excesiv, egoism și idolatrie personală, imagologie deșănțată și fățărnicie, laxism și indiferentism, impostură și obrăznicie, oportunism și servilism, securism și neo-securism etc., o decădere a etosului academic în care, parțial, nu mă mai regăsesc.
Nu mai vorbesc de dezamăgiri, investiri deșarte, deraieri, dezertări sau evoluții pernicioase ale unor „discipoli”, pe care i-am susținut, cultivat, propensat, cu bună-credință, sinceritate, speranță. Știu, asta ar putea face din „fișa” postului, din asumări, mize sau „pierderi” colaterale, despre care voi reveni, eventual cazuistic, cu alt prilej.
E foarte posibil ca eu să fiu cel de-sincronizat față de noile moduri de re-construcție sau de ființare a mediului universitar, de o nepotrivire de „caracter” de care nu îți dai seama decât a posteriori, la un moment dat, de o „îmbătrânire” într-un proiect agățat de o tabelă de valori ce nu mai face față la lumea prezentă. Cu toate acestea, dincolo de aceste „mirări” conjuncturale – să le spunem, ale vârstei – am încredere că universitatea va rămâne, în continuare, un etalon al valorii profesate nu numai declamate, un spațiu al efervescenței cunoașterii și al valorizării ei, un referențial elevat care „dă tonul” întregii comunități, în care minți libere, creative și curajoase vor „forja” sau „formata” viitorul lumii în consens cu jaloane culturale, civilizaționale, aspiraționale ridicate.
Dacă altădată, gratificările și valorizările universitarilor se făceau după scheme oarecum organice, naturale, bazate pe o onestitate ingenuă, pe onorabilitate auto-asumată (de neimaginat acum), azi dispunem de criterii din ce în ce mai exacte, precise, scientometrice, de măsurare a performanței academice, fapt cu care suntem, oarecum, de acord (mai ales în cercetare, nu și în raport cu prestațiile didactice). Desigur, cu sau fără voia mea, m-am pliat și pe acești algoritmi de clasificare (în raport cu care, iertată-mi fie modestia, nu stau chiar rău), dar mi se pare că acest sistem clasificatoriu vine și impune false palmaresuri, bazate pe indici care nu spun plenar sau esențial despre o anumită realizare survenită în timp (indicele hirsch, de pildă). Ca pedagog, atrag atenția că însuși dispozitivul de evaluare creează efecte perverse, predispunând pe universitar să investească doar pe direcția așteptată, extensiv-cantitativistă, dictată de artefactul evaluativ, de tip scorare articole sau citări, aflat în vogă, și nu pe abordare intensivă, de adâncime, de rafinament comprehensiv, interpretativ, aplicativ. Dar cu calitativul, plusvaloarea ideatică avansată explicit sau „pitită” printre rânduri (am în vedere, mai ales, unele ipostaze ale științelor socio-umaniste) cum rămâne? Cum poate fi măsurat impactul unei idei/inovații/proiecții pedagogice asupra practicii educative? Sau o abordare inovativă de ordin filologic, filosofic, teologic? Prin indicele hirsch? Cât mai contează proiectarea, scrierea, publicarea unei cărți? Al unui document de proiecție sau de politică de ordin curricular, documentat și validat empiric, de cei cu adevărat îndrituiți? Conform actualelor standarde, mai nimic.
În ce mă privește, voi continua pe linia începută să pun, după putința mea, noi cărămizi la acest edificiu, prin prestații de același tip ca și până acum (prin cursuri, publicații, poziționări), devenind însă mai curajos, mai selectiv și mai cuplat la ceea ce mă pricep sau îmi doresc mai mult, asumând un ritm natural, firesc și mai propice procesărilor sau alegerilor personale. De aceea, voi exploata avantajele aceste etape, maximizând ceea ce pot face acum și nu am reușit a face altădată, privind înapoi nu cu mânie, ci – sper – cu mai multă înțelegere, directivitate, determinare, profunzime, înțelepciune.
Și viața academică își are vârstele și preocupările ei. Ce poate fi pusă într-o nouă poveste ce tocmai începe. Nădăjduim – la fel de serioasă, densă, adevărată – după cum, credem, a fost și cea de până acum…