Discuțiile purtate în ultimul timp referitoare la modificarea programului de studiu la gimnaziu, prin scoaterea unor discipline (cum ar fi latina) sau micșorarea ponderii altora (limba română, istoria), ne determină să avansăm un punct de vedere privind rolul unor materii de studiu care aparent nu au funcționalitate, nu „ajută” elevii la nimic.
Se tot invocă faptul că școala e ruptă de realitate, că ceea ce achiziționează elevii în școală nu are corespondent în „viață”. Dintr‑un anumit punct de vedere este adevărat, dacă avem în vedere mai ales ciclurile superioare, de profesionalizare și formare pentru o meserie anume. Ciclul gimnazial are ca finalitate centrarea pe dezvoltarea unor achiziții bazale, adică pe o serie de instrumente sau competențe culturale mai largi, care se pot adânci, rafina sau concretiza mai târziu. A gândi mecanic legătura dintre școală și realitatea proximă poate afecta înseși rațiunile de a fi ale școlii. Viața nu se restrânge la „câmpul” muncii, iar a ajunge om nu înseamnă doar randament și câștig în sens economic, mercantil.
A înțelege cultura contemporană în prefigurările ei dinamice presupune și un excurs istoric, un efort de întoarcere la rădăcini, un exercițiu de arheologie culturală deopotrivă edificator și constructiv. Limba latină este o „poartă” de intrare în cultură. Înțelegerea a ceea ce a fost ne pregătește pentru a întâmpina și prefigura prezentul sau viitorul. Gândirea nu se formează în gol, ci trebuie umplută cu un anumit conținut cultural, care o exersează, o rafinează. Orice tip de procesare cognitivă se face având ca referent o „materie”, un anumit cumul de semnificații. Pe de altă parte, o astfel de limbă, pe lângă raționalitatea gramaticală (ce se păstrează în multe limbi vorbite în prezent), vine și cu un „nimb” sau cu un bagaj cultural de o adâncime și o validitate pe care doar timpul le poate aduce. Intrând în perimetrul unei limbi, intri simultan și într‑o secvență culturală a omenirii, cea care a fost cândva sau care există. Limbile și culturile mari nu se pierd, nu se sting în neant, ci se transformă, se convertesc în formațiuni culturale înglobante, mai complexe. Cultura se dezvoltă cumulativ, și nu prin excludere sau aneantizare. Limba latină (ca și greaca, matematica, gramatica, logica etc.) devin adevărate „ancore” sau instrumente culturale ce facilitează acumulări sau organizări superioare ulterioare. A priva elevii de astfel de oportunități înseamnă să promovezi ținte false, perspective înguste, fals pragmatice. Pragmatismul se definește nu numai prin ceea ce știi să faci, ci și prin ceea ce poți deveni ca om. De aceea nu e bine să renunțăm la discipline cu potențialitate formativă, chiar dacă, din perspectivă practică, nu au efecte imediate. E bine să sădim în om acei fermenți care umanizează și responsabilizează, și nu robotizează sau mecanizează. Un program responsabil de învățare ar trebui să cuprindă nu doar ce are uzanță imediată, ci și anumite constante ce țin de instrumentarul de cunoaștere, de înțelegere sau de apreciere a lumii. Nu doar cunoștințe trebuie predate persoanei, ci și căi de a ajunge la ele, de a le înțelege sensul și de a le valorifica în contexte posibile. O educație autentică trebuie să se așeze pe un raport inteligent între valoarea perenă și valoarea circumstanțială, între constant și tranzitoriu, între proximitate și îndepărtat, între contingent și veșnicie.
Revenind la preconizata schimbare a planului de învățământ, sesizăm faptul că aceasta nu se bazează pe o viziune, pe o filosofie care să o diferențieze în raport cu planul de învățământ existent. Pe de altă parte, se tot bate monedă pe formarea competențelor transversale (la sfârșitul clasei a IV‑a, a VI‑a și a VIII‑a s‑au instituit și examene axate pe așa ceva). Cum formăm aceste competențe? Numai prin intermediul monodisciplinarității? Și al disciplinelor exacte? Unde sunt disciplinele integrate, cu deschideri inter‑ si transdiciplinare? Când vom sparge monodisciplinaritatea, încercând și abordări tematice, globale, integrative? Sesizăm și o anumită desconsiderare a unor discipline cu aport valoric important (literatura universală, latina etc.). Nu trebuie eliminate disciplinele ce pun accent pe formarea de structuri mentale sau comportamentale de adâncime, care se pot configura diferit în funcție de circumstanțe. Chiar dacă latina, de pildă, nu e o limbă funcțională, în sensul că nu este vorbită efectiv și adoptată ca mijloc de comunicare, studierea acesteia livrează elevului niște rădăcini, evoluții semantice sau structuri explicative pentru domenii viitoare (medicina, științele juridice, istoria, literatura, tehnologiile etc.). Nu mai vorbim de cumulul sapiențial, valabil și astăzi, translat în multe dintre limbile pământului…
Nu credem că asistăm la o schimbare de paradigmă educațională, ci la o simpla cosmetizare – care nici nu se justifică acum. Schimbarea profundă presupune o nouă viziune, care va afecta nu numai planul de învățământ, ci și programele școlare, structurile de organizare a predării‑învățării, strategiile didactice, aspectele relaționale, formarea profesorilor.
(Fragment din lucrarea noastră, Educația. Reîntemeieri, dinamici, prefigurări, Iași, Editura Polirom, 2017, pp. 29-30)