APOSTOLATUL EDUCAȚIONAL – PRIN ȘCOALĂ ȘI BISERICĂ

Se știe că o preocupare a sistemelor educaționale contemporane constă în garantarea, asigurarea și concretizarea unui atașament identitar prin ralierea grupului de apartenență la un referențial exprimat prin limba, literatura, spiritualitatea, cultura, etosul comunitar. Una dintre cele mai importante ancore identitare și formă de marcaj spiritual rămâne, pe mai departe, apartenența religioasă, manifestată prin cunoașterea, cultivarea și mărturisirea  – liberă, personală, comunitară – a unei credințe anume. Dincolo de unele rețineri sau precarități privind implementarea acestei componente a educației, e important să evidențiem că în societatea românească – inclusiv la nivelul sistemelor de formare, se garantează susținerea și introducerea programatică în cultul de apartenență prin intermediul instituțiile abilitate (Școală, Biserică), nemaivorbind de alte cadre de formare și explicitare a nevoilor spirituale (la nivel de familie, structuri asociative, universul mediatic etc.). Fiecare factor contribuie, prin atribute, în ponderi și momente specifice, funcție și de permisibilitatea persoanei pentru o „mobilare” spirituală corespunzătoare, respectând principiile libertății de adeziune, de conștiință, chiar de motivație sau disponibilitate. Ceea ce rămâne ca o preocupare constantă, pentru aceste instanțe, este atât profesionalismul, din ce în ce mai necesar, privind responsabilitățile și competențele diferențiate în a face o astfel de formare, cât și consonanța dintre competențele clamate și performările concrete la nivel de conduită și activitate a celor care trec prin astfel de experiențe educaționale. E nevoie de o continuitate și rezonanță între teorie și practică, între intenționalitate și realitate, între ce se speră a se face și se face efectiv. S-au făcut pași importanți în această direcție, dacă avem în vedere atât pregătirea psihopedagogică a profesorilor de religie în a preda această disciplină, dar și a preoților în a proiecta și realiza programe catehetice țintite sau alte tipuri de activități, prin parteneriate, interacțiuni asociative etc. ce vizează educarea și antrenarea copiilor și tinerilor în ce privește componenta spirituală. Nu e nevoie să dăm exemple, probele de bune practici în acest domeniu fiind evidențiate atât de către mass media de profil, dar și la nivelul altor cadre de comunicare tehno-sociale actuale. 

Cunoașterea, formarea și interiorizarea valorilor religioase, ca zări finaliste, stârnesc, pe mai departe, interogații, discuții, controverse. Chiar dacă se clamează, mai ales la nivelul instanțelor formale de educație, dreptul persoanelor de asumare, activare și exprimare a propriilor repere culturale, recunoscute de tot mai multe sisteme de învățământ, mai sunt voci/chemări/comandamente care se împotrivesc acestor ralieri valorice. Educația reprezintă, simplificând lucrurile, o operă de introducere a persoanei în cultură – cea specifică mediului concret din care aceasta face parte, dar și a valorilor culturale ale trecutului și prezentului umanității. Universalizarea ființei nu se poate face decât începând cu și valorificând referințele bazale, imediate, naturale, proxime, specifice mediului de proveniență. După care, se merge mai departe – extensiv, corelat, integrativ – spre interogarea altor zări valorice.

Apostolatul educațional, congruent și integral, presupune o conjugare a eforturilor, o continuitate și complementaritate de scopuri, valori, strategii care conduc la o mai evidentă edificare a persoanei. Avându-și sorgintea cea mai exemplară în strategia învățătorească a Mântuitorului Iisus Hristos (raportate și la traiectorii experimentate de trăitori ai credinței creștine, explicitate, printre altele, prin scrierile Părinților Bisericii, alți trăitori/mărturisitori/martiri din diferite timpuri sau gesticulații paideice ale unor gânditori antici, confirmate și aduse la zi și de psihopedagogi moderni sau contemporani), funcția misionar-apostolică ar trebui să reprezinte o preocupare a educației indiferent de nivelul, profilul sau conținutul acesteia. Faptul că, la un moment dat, învățătorul comunității era asimilat unui apostol al neamului, constituia o supoziție – chiar o evidență – indestructibilă dintre ceea ce trebuia să facă atât învățătorul, cât și păstorul spiritual. Atribuția formativă, aproape nediferențiată, dintre ceea ce se aștepta atât de la învățător, cât și de la îndrumătorul spiritual (lăsând la o parte misia sacerdotală, sfințitoare, asumată doar de preot) sublinia această continuitate și completare de atribute, de chemări, de carisme formative.

Apostolatul educațional nu este doar o datorie profesională a profesorului de religie sau a preotului, ci constituie o vocație misionară, o abilitare de consacrare maximală, o lucrare culturală de mare amploare ce presupune racordarea persoanelor la repere imuabile, transcendente, ce le permite perfecționarea necontenită de sine, a semenilor, a contextului grupal. Apostolatul formativ, pe direcție extensivă dar și intensivă, prin cei chemați (să facă educație sau pastorație) nu presupune contrarietate sau concurență, ci dimpotrivă, corelativitate acțională, întrajutorare, recunoaștere reciprocă a competențelor specifice, distribuire sau interșanjabilitate de roluri sporitoare în funcție de provocări, circumstanțe, temeiuri. Cu siguranță că perspectiva integrativă și nu concurențială asigură performanță și ascensiune formativă în raport cu valorile sacre.

(Notă. Acest articol a apărut în recentul număr al Mesagerului Sfântului Anton, anul XXXI, septembrie-octombrie, 2024, Nr. 186, pp. 24-25).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[instagram-feed]