Fenomenologia minciunii se insinuează și în actul didactic. În fond, ce este educația? O modalitate de administrare deliberată a imaginarului în perspectiva căreia oamenii sunt formați sau deformați. O cale de insinuare a unei realități care nu există în momentul invocării ei („idealul educativ”, „scopurile educației” etc.). Un efort metodic de acomodare a celor tineri cu „măștile” lumii.
A educa înseamnă a adăuga la natura intimă a copilului date noi, pe care acesta nu le are. A educa presupune, totodată, a te lupta cu ceea ce este de prisos, a îndepărta excrescențele negative ale spiritului, a dezvăța individul de obișnuințe potrivnice creșterii sale. Oricum am lua-o, educația presupune intervenție „ne-naturală”, crearea unui orizont ideatic în numele căruia actul paideic se întemeiază, întrebuințarea unor artificii metodice de schimbare și transformare – desigur benefice – a naturii umane.
Educatorul poate fi vizat și ca un simulant: al atoate- sau al atotcunoscătorului, al stăpânirii situației sau a sinelui. El trebuie să joace, uneori, rolul imperturbabilului, al înțeleptului, al prietenului. Pe de altă parte, elevii sunt puși în situația de a se adapta unei situații oarecum artificiale, cea creată și regizată de profesor. Elevii, în clasă, nu mai sunt ceea ce sunt de fapt; nici profesorii. Și profesorii și elevii simulează constant comportamente așteptate, prognozate, normate în consens cu modelele de profesor, de elev, de școală. Înregimentarea în acest „spațiu de joc”, până la un punct, este benefică și garantează eficiența demersului didactic. Naturalitatea situaților și a relațiilor nefiind posibilă, rămâne să se apeleze la substitute, modele, mai mult sau mai puțin abstracte. Sub „clopotul de sticlă” al instituției școlare, sunt exersate cunoștințe și experiențe condensate, tipice, exemplare, în ritmuri prestabilite, calculate, parcimonis desfășurate. Randamentul încorpărării acestor instrumente ține și de dimensionarea acestui „spațiu de simulare” care este școala. Nu de puține ori s-a cerut expres ca școala să aducă în ea realitatea, sau, mai mult, să fie viața însăși. Numai că așa ceva nu-i posibil. Ne mulțumim ca școala să fie un simulacru al realității, o „antecameră” a ei, o experiență „in vitro”. Iar eficiența ei este dată nu de concretitudinea stufoasă a existenței (ne)desfășurate în ea, ci de abnegația cu care izolează și selecteză faptele, cazurile, posibilitățile. Eficiența instrumentului incorporat ține și de calea abstractă, „sintetică” de derivare a lui, ceea ce-l poate face mai suplu și mai pasibil de generalitate.
Limbajul educațional permite o alunecare considerabilă spre ficțiune. Orice enunț cu privire la educație nu numai că descrie o realitate, dar construiește și prescrie ceea ce aceasta trebuie să devină în perspectivă. Saltul din real în ireal se face cu ajutorul cuvântului mincinos. Discursul normativ face loc, de obicei, voluntarismului și subiectivismului. Reperele valorice ale educației viitoare se pierd în spațiul nedeterminat al reveriei. De regulă, terminologia educațională suferă de o ambiguitate semantică și imprecizie referențială. Când se desenează obiectivele, cuvintele își dau concursul pentru a nega realitatea existentă și se pregătesc pentru a adula virtualitatea. Substanța limbii, în această încercare de trasare a proiectului, se rarefiază, mlădiindu-se în conformitate cu alura și valoarea țintei. Încă din faza conturării scopului, discursul însuși vine în întâmpinarea țintei chiar făcând-o în parte. Există o forță presupozițională a cuvintelor care se actualizează în orice proiect didactic. Cuvântul educativ este un cuvânt insinuos. Discursul pedagogic nu numai descrie sau prescrie, ci crede că și face efectiv ceea ce este doar în proiect.
Premisa aceasta este: a spune înseamnă deja a face! Făcutul se ascunde la adăpostul spusului. De multe ori, educația se limitează doar la a spune ceva despre ceea ce se face, pentru a se crede că se și face ori s-a făcut cu adevărat. Uneori, se vorbește mult și se întreprinde puțin sau deloc. Se caută a se înlocui fapta cu vorba. Dar a face educație nu înseamnă numai a vorbi despre educație. Ea începe cu vorba ce urmează obligatoriu să se prefacă în faptă. Nu?
Minciuna directă, identificabilă, este rar folosită în actul didactic. Se recurge la această strategie doar în cazuri extreme. Sub o formă travestită, în doze și în modalități diferite, ea se actualizează foarte des în contrafacere, ocultare, tăcere, omisiune, ascundere, plăsmuire, fantezie, prefăcătorie, disimulare, simulare, modelizare etc. Ea se insinuează ca supraprocedeu generalizat la nivelul tuturor componentelor actului didactic. Cum acțiunea educativă se naște în clivajul dintre real și posibil, dintre actual și potențial, acest spațiu de manevră este locul predilect al contrafacerii. Ori de câte ori se vorbește în numele viitorului, ceva din irealitatea lui este adusă și folosită în prezent ca și ceva real. Viitorul este deja presupus în actul în curs de derulare. Finalitatea (nerealizată) a actului paideic prezidează (real!) procesualitatea educativă prezentă. Și conținuturile vehiculate în procesul didactic suferă un proces de denaturalizare și decontextualizare. În procesul didactic, savoir-ul de transmis reprezintă o esențializare, o conexare interesată (deontologic, logic, didactic) a datelor emise de comunitatea științifică la un moment dat. Normativitatea instituită în acest perimetru regizează jocurile de rol pe care protagonoștii trebuie să le adopte. Relațiile care se nasc suportă aceleași constrângeri cerute de caracterul artificial al noului mediu. Tehnicile și mijloacele materiale desfășurate sunt rezultate ale unor presiuni și contextualizări cerute în chip explicit. Alături de denaturarea obiectivă, necesară, admisibilă, se poate naște, în învățământ, mai ales, o contrafacere pernicioasă când toate evoluțiile invocate mai sus depășesc cotele normalului.