Educația presupune, în principiu, două componente acționale: un proces de cunoaștere și dumirire în raport cu lumea în care trăim și o transformare continuă de sine și a comportamentului pe care îl edificăm în raport cu semenii noștri. Ambele laturi sunt interdependente, simultane, se potențează și se presupun reciproc și trebuie împlinite în virtutea unor valori autentice ale umanității. În cele ce urmează ne vom referi doar la prima latură invocată, în contextul unor determinări pe care principiile psihopedagogice și deontologice ni le propun și de care trebuie să ținem seama.
Trăim într-o perioadă în care se valorizează maximal competențele practice, abilitățile acționale, conduitele expresive, asistând la o oarecare periferizare sau chiar la o blamare a cunoștințelor teoretice. Problema este că până la a ști să faci ceva, trebuie să ai o idee despre ceea ce urmează să întreprinzi, or asta presupune acumularea unui bagaj de cunoștințe de bază; cu alte cuvinte, cunoașterea se instituie într-un prealabil al acțiunii și al lucrului bine făcut. Este foarte important să faci ceva cu cunoașterea dar, mai întâi, trebuie să ajungi la ea…
Acumularea și interiorizarea unor cunoștințe presupun mobilizare interioară, efort, caznă, jertfă. Știința nu „cade” din cer, nu ne este „turnată” de cineva în minte. Repudierea efortului propriu constituie un mit fals care conduce la deprecierea și pervertirea educației. De bună seamă, educația presupune și momente relaxante, chiar ludice, dar a „lua în joacă” totul conduce la o viziune falsă despre antrenamentul și efortul propriu în dezvoltarea cognitivă a celui care învață.
Totodată, un program responsabil de învățare ar trebui să cuprindă nu doar ceea ce are uzanță imediată, ci și anumite constante ce țin de instrumentarul de cunoaștere, de înțelegere sau de apreciere a lumii. Nu doar cunoștințe trebuie pre-date persoanei, ci și căi de a ajunge la ele, de a le înțelege sensul și a le valorifica în contexte posibile. O educație autentică trebuie să se așeze pe un raport inteligent între valoarea perenă și valoarea circumstanțială, între constant și tranzitoriu, între proximitate și îndepărtat, între contingent și veșnicie.
De asemenea, structurile de cunoaștere ale omului nu se pot dezvolta doar pe baza unui simplu joc formal, lipsit de un anumit „miez”, de idei cu o anumită consistență sau cu referire la ceva. Mintea nu se dezvoltă de la sine, nu funcționează „în gol”, ci dacă este „încărcată” cu ceva specific rostului și menirii ei. Cunoștința, ca „materie” sau „conținut” al minții, se constituie în factor ce „presează” asupra structurilor de înțelegere în a se dezvolta ascendent pe mai departe.
Cunoștința este un prealabil al acțiunii mintale și practice eficiente, un instrument care asigură o extensie sau o adâncire a cunoașterii înspre zone care, la un moment dat, se deschid către conduite mai rafinate, mai complexe precum legarea și integrarea ideilor, aplicarea acestora în practică, responsabilizarea în raport cu consecințele concretizării și utilizării plusului de știință la care ajungem. În mod normal, copilul va cunoaște lumea la început în mod difuz, progresiv, parțial (în familie, de pildă). Ajuns în școală, va fi introdus în cunoașterea lumii analitic, metodic, parcelat (prin disciplinele clasice de învățământ) pentru ca, mai târziu, pe trepte mai înalte de învățământ, să ajungă la abordări integrate, la sinteze, la abordări inter și trans-disciplinare (la nivel de liceu, de pildă). Apoi, cu siguranță, e important ca persoana să „revină” la abordări analitice, de adâncime, specializate, profesioniste în raport cu domenii de cunoaștere sau acțiune foarte aplicate (la nivelul educației universitare). Această viziune spiralată oferă un punct de plecare pentru discuții ce ar viza reorganizarea capitalului cognitiv oferit, de către școală, în diferitele cicluri de învățământ.
În ultimă instanță, scopul educației intelectuale îl reprezintă câștigarea unei maturități în ce privește cunoașterea și evaluarea a ceea ce știm. A fi autonom, din acest punct de vedere, înseamnă a judeca cu propriul cap știința sau cunoștințele altora, a căuta explicații, a refuza prejudecățile, a fi inventiv, critic și obiectiv cu propriile puncte de vedere. A fi autonom mai însemnă să cauți să și produci, la un moment dat, explicații proprii, să concepi perspective explicative și argumentative personale, să inovezi cunoașterea, să o extinzi prin interpretări multiple. Educația pentru valorile cunoașterii presupune nu numai acumulare sau creare de explicații științifice; ea înseamnă și fasonare a unor atitudini pozitive și responsabile față de cunoaștere; ea îndeamnă la o anumită solidarizare cu adevărul, fără a aluneca în dogmatism; ea înseamnă un anumit gust al preciziei, fără a cădea în capcanele fixismului.
Prin educația intelectuală elevii trebuie să posede nu numai informații, ci și informații despre felul cum se accede la ele, cum se prelucrează, cum se interpretează. „Meta-cunoașterea” este un palier care ar merita să fie livrat și consolidat de către orice tip de conținut educațional, de către școală, în general. A fi „deștept” înseamnă să știi să gestionezi propria cunoaștere, să o supraveghezi, să te poziționezi, uneori, „deasupra” sau „înafara” ei. În același timp, o astfel de educație trebuie racordată la un context axiologic. Se va avea în vedere nu numai transmiterea științei, dar și a conotațiilor sale axiologice care o semnifică și-i reliefează valențele pozitive sau negative. Numai așa individul va reuși să semnifice, în cunoștință de cauză, descoperirile științifice și – mai ales – consecințele acestora, să sancționeze operativ acele desfășurări aplicative, tehnologice care ajung să pună în chestiune destinul firesc al omenirii.
Și, legat de vicisitudinile cunoașterii umane, ar mai trebui să ținem cont de un fapt: regularizările cognitive și liniile de demarcație nete nu există decât în mintea noastră, ca niște instrumente ale raționalizării și ale performării prin cunoaștere. Una este mintea noastră, alta e realitatea oglindită în ea. A ambiționa să translăm sau să impunem și lumii dinafară propriile construcții interne, asta presupune o mare infatuare. Atitudinea „geometrizantă” ne ajută să „înfruntăm” o realitate caracterizată prin complexitate, evanescență, efervescență. Este adevărat că, pentru a cunoaște ceva, trebuie să delimităm probleme, să parcelăm zone de investigare, să focalizăm mintea disciplinat, să construim proceduri. Acestea nu valorează însă nimic dacă nu au un corespondent și nu „rezonează” cu ceva exterior lor.
Cunoștințele sunt, într-un fel, asemenea unor schele, la care recurg constructorii, pentru o anumită perioadă, pentru a înălța niște edificii. Important este ce rămâne dincolo și după ele…