Învățarea pe suport digital: dileme, probleme, perspective

În principiu, apariția și utilizarea manualelor alternative, inclusiv digitale, sunt opțiuni pozitive pe care, personal, le salut și le sprijin.

De ceva vreme se vorbește despre recurgerea la manualul digital ca suport curricular de bază pentru elevi. Mai mult, ministerul a și luat primele inițiative de a pune în circulație, pentru primele clase, astfel de resurse de învățare. Probabil că inițiativa, din perspectivă politică, „sună” bine. Din perspectivă acțională însă, factorii de decizie au ratat cu brio acest proiect, pentru că procesul stagnează și, mai mult, ceea ce s-a pus pe piață poate compromite însăși ideea de informatizare a învățării. Am consultat câteva teme livrate prin acest produs (un „manual” de Comunicare în limba română) și mi-am pus mâinile în cap, din cel puțin două motive: în primul rând, așa-zisul „obiect” revoluționar nu e un manual digital propriu zis, ci o „dublură” digitalizată a unui manual clasic ce poate fi activat pe ecranul unui calculator sau tabletă (și nu o structură ramificată și ierarhizată de idei, cu conexiuni inteligente între mai multe elemente ale acestora, care să permită interactivitate și accesare progresivă a unui bagaj de cunoștințe sau valori); în al doilea rând, conținutul propriu-zis de cunoștințe nu ține cont de particularitățile de vârstă și de experiența proximă a elevilor, invocându-se deseori termeni sau explicații peste puterea elevilor de a le înțelege sau semnifica.

Din perspectivă strategică și deontologică, ministerul ar fi trebuit să facă o analiză a perspectivei introducerii manualelor alternative, să inițieze un proiect-pilot, la nivelul unui lot de școli sau de produse curriculare de acest gen, pentru a cunoaște impactul, reverberațiile pozitive și negative,  pentru a corela sau corecta aceste manuale cu realitățile sau posibilitățile  elevilor, școlilor, profesorilor. O astfel de reformare a suporturilor de învățare nu se face prin decret, din cabinet, ci prin cunoașterea și studierea concretă a contextelor educaționale, a obstacolelor, a consecințelor. Manualul digital e o treabă foarte complicată ce presupune o gestionare pe măsură. Editorul unic e soluția de criză a unui minister aflat în dificultate, care trebuie să „dreagă busuiocul”, oferind ceva, nu contează cum, la niște somații sau comandamente suprapuse. E firesc? Cine garantează că aceste manuale corespund exigențelor psihopedagogice? Nu cumva vom asista la un experiment, pe copii, la scară națională? Așa ceva ne aduce aminte de practici revolute din sisteme de învățământ pe care credeam că le-am depășit. Cred că nici în perioadele de tristă amintire nu se lucra așa, pe nepregătite, pompieristic.

În principiu, apariția și utilizarea manualelor alternative, inclusiv digitale, sunt opțiuni pozitive pe care, personal, le salut și le sprijin. Învățarea se corelează bine cu pluralitatea ideilor și a surselor alternative de învățare – până la un punct, desigur, după care apare „zgomotul” informațional. Este bine dacă profesorul/elevul poate alege dintre mai multe variante de manual. Este de aplaudat că s-a trecut de la unicitatea sursei de învățare la o pluralizare a viziunilor sau interpretărilor. Sursa unică induce o viziune statică, înghețată, fixă despre cunoaștere și lume. De asemenea, ea conduce la omogenizare și masificare, în sensul că toți se aliniază nediferențiat la aceleași cunoștințe și valori. Învățarea copilului cu mai multe referențialuri de învățare se va face treptat, pe măsura puterii de absorbție, de semnificare a lucrurilor. Nu e indicat să punem pe banca unui copilul de clasa întâi, de pildă, o sumedenie de manuale sau auxiliare de învățare, care să îl amețească, să-l debusoleze. În principiu, e bine să mergem pe o alternativitate curriculară temperată, echilibrată, justificată din punct de vedere epistemologic și psihologic.

S-a pus problema dacă manualul nu ar putea fi înlocuit cu fișe sau cu alte suporturi confecționate ad-hoc de profesori. Consider că această practică constituie o soluție de avarie la care educatorii pot recurge când nu sunt încă manuale. Copiii au nevoie de un suport concret, intuitiv. Nu e indicat să înlocuim manualul cu așa ceva. Și apoi, nu toată materia de la o disciplină poate fi „dublată ”de fișe, ne mai luând în calcul munca, creativitatea și chiar banii profesorului. Fișa își are rostul ei, e un complement instructiv care asigură activitatea individualizată, independentă, personalizată. E o extensie a suportului curricular de bază, a manualului. E un complement și nu un substitut.

Introducerea manualelor digitale se va face în mod progresiv, de la o clasă la alta, pe trepte diferite de învățământ. Copilul mic are nevoie în continuare de o interacțiune cu ceva concret, intuitiv, ușor observabil, manipulabil. E un dat antropologic ca orice ființă să își însușească principalele tehnici culturale – scris, citit, socotit – prin manevrabilitate directă, prin interacțiune motrică, prin practici vechi. Chiar dacă avem la îndemână calculatorul, e bine să ne însușim algoritmul adunării sau înmulțirii prin exersarea cu obiecte concrete sau substitute ale acestora. La un moment dat, ne „desprindem” de acestea, prin accederea la operații abstracte. La fel și în cazul manualelor digitale. Ele devin o sursă corelativă, completivă (la clasele mici), dar pot și înlocui manualul concret, la un moment dat, când acesta își poate dezvălui limitele. Un student, de pildă, poate să studieze preponderent pe bază de suporturi digitale. Sunt adeptul unei învățări informatizate, dar aceasta se va insinua în învățământ progresiv, parcelat, temperat. După cum nu putem renunța la cărți, la fel, nu putem renunța la manuale în mod total. Încă nu e timpul să trimitem manualul tipărit la muzeu!