Este posibilă și justificată „școala de acasă”?

Educația este o acțiune complexă și presupune angajament, coresponsabilitate și corelativitate dintre mai mulți factori ai educației. E un exercițiu cumulativ, sumativ, simfonic, dintre prilejuri și actori, și nu unul unilateral, dihotomic, concurențial. În linie genetică, familia reprezintă primul factor care intră în arenă, atât prin îngrijirile și stimulii educogeni de primă instanță oferiți copilului, prin obligatorii „șapte ani de acasă”, prin necesarele cunoștințe și deprinderi în varii direcții funcție de solicitări, nevoi, dorințe. Din motive de eficiență și performativitate, s-a „inventat”, la un moment dat, școala – o instituție specializată ce a preluat și adâncit roluri mai vechi, exercitate, inițial, de familie, comunitate, biserică etc. Acest vector evolutiv a caracterizat toate practicile umane (economice, culturale, administrative, sociale etc.) și a constituit, din punct de vedere antropologic, un avans, un câștig, conducând la o compartimentare a rolurilor, la profesionalizare, la randament s.a.m.d. Cu alte cuvinte, școala a fost și este o instituție delegată de familie și de comunitate pentru a se ocupa cu educația generațiilor care vin după noi. Cedarea acestor prerogative formative către o entitate anume nu a condus la desființarea rolurilor educative ale factorilor antecedenți, care joacă în continuare roluri experiențiale și de antrenare modelatoare în varii direcții. Acestea intervin pe mai departe, se corelează armonic și sporitor cu ceea ce oferă  școala. Mai ales că această instituție, la un moment dat, o „poate lua razna”, fiind mai direct dependentă de accidente istorice, devenind fie instrument ideologic, politic, strategic, fie alunecând în disoluție internă, „tehnică”, din rațiuni economice, administrative, voluntariste etc. Sunt situații când ceilalți factori  contrabalansează evoluții pernicioase ale școlii, ce poate fi acaparată sau instrumentalizată în mod nefiresc, chiar catastrofic.

Să spunem din capul locului că ideea de homeschooling e o practică relativ nouă și nu trebuie confundată cu educația din familie, mereu necesară, chiar obligatorie, nici cu parteneriatul școală-familie în ce privește educația. Este o instituire recentă, formalizată și normată din ce în ce mai mult, prin care familia se substituie școlii, cel puțin pentru o perioadă de timp, prin preluarea unor obligații didactice, de predare-învățare, de către membri ai familiei – părinții, în primul rând. Ea își are originile în preceptoratul de altădată, în educația individuală, particulară ce s-a practicat secole de-a rândul, la nivelul unor clase sociale sus-puse, dar care a apus de ceva vreme. În nici un caz, nu se suprapune pe această experiență istorică. Desigur, prin anumite proceduri, metodologii, criterii, aceste trasee formative sunt recunoscute formal de către o instituție educativă acreditată („școala-umbrelă”) ce face evaluările și certificările de rigoare. O astfel de formulă instituțională este justificată în anumite condiții – constrângeri de spațiu, timp, loc, cultură instituțională (de pildă, în arealuri cu familii dispersate spațial, la membrii unei naționalități disipate la nivelul altei țări, la copiii unor diplomați dislocați pentru o vreme în alte arealuri, la persoane cu dezabilități etc.). De regulă, orice țară care se respectă construiește o legislație educativă care are în vedere și astfel de cazuri.

Practica invocată mai sus reprezintă expresia privatității/aducerii în privat a unor acțiuni specializate și poate ridica unele probleme: ce competențe minimale trebuie să dețină părinții care își asumă instruirea și educația propriilor copii și cum se formează acestea, ce fel de constrângeri pot fi luate în calcul pentru asemenea decizii, de la sau până la ce nivel de educație poate fi acceptată din punct de vedere didactic și deontologic,  prin ce proceduri sau mecanisme sunt monitorizate, evaluate, certificate aceste trasee instructive etc. Și desigur, putem extinde interogațiile: ce tipuri de atribuții aferente altor instituții pot fi transferate familiei; nu ar putea ea face ceea ce îndeobște revine spitalului, tribunalului, bisericii, poliției etc.? Unde ne oprim cu principiul privatității? Se vor găsi (și sunt, efectiv) multe fisuri și derapaje în instituțiile pe care le-am creat. Pe o logică a justificării unor deraieri nu putem credita alte entități în exercitarea unor competențe specifice. Ca origine și emergență, familia este creuzetul tuturor intervențiilor specializate de mai târziu (pe linie sanitară, educațională, spirituală, economică etc.). La nivelul ei sunt anunțate in nuce toate practicile posibile. A face din ea un factor specializat de ordin educativ, la un moment dat, indiferent din ce motive, mi se pare exagerat, chiar periculos.

Reacții împotriva școlii, la nivel de filozofie sau practică educațională, au mai fost – mai ales, prin curentul de inspirație rousseau-istă, „Educația nouă”, de la începutul secolului XX. Aș exemplifica însă cu o luare de poziție emblematică, editată în 1974, în spațiul american. Mă refer la critica lui Ivan Illich la adresa instituției școlare, din acei ani, din acel spațiu. În linii mari, critica pedagogului american se sprijinea pe divulgarea raporturilor de productivitate care ar desființa raporturile de convivialitate, de trăire naturală a relațiilor interumane. Suntem nefericiți – credea prelatul-pedagog – pentru că dorim mai mult decât avem. Școala are menirea de a ne cultiva dorințe care ne alienează. Educația instituționalizată acaparează, administrează și stochează prea multe resurse care nu se justifică. Diploma devine o sursă de câștig, o modalitate travestită de justificare formală a veniturilor. Individul este manipulat de școală pentru că face din el un perpetuu consumator. Este o „forță a răului” ce capitalizează cunoștințele și bogățiile. Aducând în atenție și alte trăsături negative ale școlii, Illich enunța teza de-școlarizării societății, desființării educației instituționalizate, propunând, în schimb, o formulă nu numai costisitoare, dar și utopică. Noul mediu educativ, altul decât școala, se va prezenta ca o țesătură complicată de prilejuri educative, care să cauzeze o neîngrădită întâlnire cu lucrurile și cu oamenii. Noua educație s-ar spriji pe următoarele principii; accesul liber la obiectele educative, dreptul fiecăruia de a preda, dreptul de întrunire liberă, dreptul de a alege singuri mentorii. După cum arată Hubert Hannoun, într-o lucrare tradusă ulterior și la noi, societatea fără școală a lui Illich se reduce la crearea unei școli fără societate, la un Eldorado educativ înafara și împotriva vieții reale. Desigur, proiectul lui Illich nu a avut nicio consecință în plan practic.

Revenind la ideea de homescooling, ca alternativă de excepție în anumite condiții, aceasta trebuie acceptată și practicată sub cupola unei normativități clare, integraliste, umaniste. Acest model reprezintă, totodată, expresia unui rafinament pedagogic pe care societățile mature, bogate și responsabile și le permit (ne-o fi venit și nouă rândul?). A o multiplica sau generaliza fără rost mi se pare a fi o mare prostie, un trend pernicios în care pot aluneca unii sau alții – fie în necunoștință de cauză, fie ca o reacție exagerat protectivă de respingere a instituționalizării formării, fie ca expresie a unui mimetism ieftin (că deh, ar fi ultima modă în materie de educație…).

Trebuie judecat întotdeauna, când alegem o cale sau alta, ce este în beneficiul copilului: apărarea și închiderea sub o cupolă aseptică, în situația unui context problematic (cu consecința de-socializării sau de-cuplării de la realitatea vie) sau „azvârlirea” lui în școala „lumii” din care cu toții facem parte? Nu ar fi mai nimerit să maximizăm funcționarea acestei instituții, inclusiv în raport cu cerințe particulare, familiale, grupale? Dar și s-o criticăm, s-o reformăm, s-o perfectăm? Nu ar fi mai profitabil pentru toți? Nu e o formă de lașitate sau de lejeritate să ne „lepădăm” de ea și să ne retragem în propria cochilie formativă? Ce garanții avem că predarea-învățarea la nivelul familiei e calea cea bună pentru un copil? Nu mai punem în discuție disponibilitatea de timp și de efort din partea părinților, dar și cheltuielile adiacente, ale întregii societăți, legate de structurarea, monitorizarea și evaluarea acestor parcursuri prin dispozitive, proceduri și inspectori specializați.

Școala asigură o integrare mai largă în valorile grupului de referință, în etosul unei epoci, al unei lumi cu tot caleidoscopicul și „freamătul” ei. Familia reprezintă un câmp mai restrâns, un laborator formativ primar, iar mai apoi complementar; ea vine cu o „cazuistică” necesară, dar insuficientă în raport cu dinamica și polimorfismul comunitar. E clar că școala trebuie reformată; în ea trebuie să investim, în ea stă speranța formării persoanei, a perpetuării experienței umane. Să nu născocim formule substitutive sau „parazite” în raport cu școala, chiar și atunci când aceasta ne dă motive de îngrijorare. Și, mai ales, să nu ne încredem în formule pedagogice unice, ultime, miraculoase, care ar rezolva totul în materie de educație, pentru că acestea – am mai spus-o – nu există!