Treceri și pe-treceri…

Dimineața devreme, prin decembrie. Zloata de-afară prinde a se preschimba în ninsoare. Copacii iau o nouă înfățișare, alta decât până acum, și deslușesc în coroanele lor chipuri inedite, animale fantastice, alcătuiri curioase doar de mine dorite. Ce bine e când universul din jur îți confirmă ceea ce tu năzuiești. Neaua se așterne încet-încet, ies sfios în curte, parcă e o altă curte, lucrurile au un alt contur, sunt mai aparte evidențiate și altfel așezate. Vreo trei vecini dau o mână de ajutor la tăierea porcului. Stau departe de locul cu pricina, mi-e teamă și milă în același timp, porcul – porcul meu, căruia i-am cărat astă vară atâtea traiste cu buruian – nu va mai fi. Între mine și animal se născuse o anume solidaritate, o empatie, chiar prietenie. Nu cred în ideea că animalele nu au suflet. Iar peste sufletul lor se adaugă sufletul nostru. Zgomote înfundate, „ține-l tu, Ioane, de picioare”, „vezi unde bagi cuțitul”, ghițuituri de s-aude-n șapte sate, grohăituri din ce în ce mai stinse. Treaba este terminată. Și a fost întuneric și între timp s-a făcut ziuă, primul moment.

Foc domol de paie, miros de păr pârlit, glume, râsete. Mai întâi, animalul este înfășurat atent în flăcări de paie după care este întors pe toate părțile, spălat cu multă apă și ras cu un cuțit cu lama mare, în mai multe rânduri, până ce tata este mulțumit. E tras apoi alături pe o masă după care este tăiat cu mult meșteșug de un nene în vârstă care știe rostul lucrului. Nu-s prea mulți oameni în sat care se pricep la așa ceva. Trebuie să tocmești pe cineva cu câteva zile înainte, căci e mult de lucru în perioada asta. Tranșatul durează destul timp, motiv pentru care se discută de una de alta, se mai pune de-o dregătorie, se mai bea câte o cană de vin fiert. O bucată de vreme te zbengui printre ei, le mai încurci treburile și la un moment dat te plictisești, îți vezi de-ale tale, te duci și te joci în jurul căpițelor de fân și de strujeni. Mai spre după amiază, descoperi în bucătărie o covată mare cu carne multă, rupi fără să te vadă nimeni o bucată de șoric de pe slănină și o bagi vinovat în gură. Pielea e încă aburindă iar sarea mășcată presărată pe ea îi dă un gust pe care nu-l poți uita vreodată. Și a fost mai multă lume, și acum au plecat și ai rămas doar cu ai tăi, al doilea moment.

Lampa cu petrol împrăștie limbi de lumină unduioasă pe pereți. În casa bunicilor e mai întuneric decât la noi, unde avem lumină electrică. În semiîntunericul de-aici lucrurile nu se văd prea clar, trebuie să le prefigurezi mai mult cu ochiul minții și al sufletului. În cadrul acesta e mai mult nevăzut decât văzut, mai mult spirit decât gândire, mai multă dorință decât certitudine. Bunicul scoate din spuză niște cartofi copți și îi pune într-un castron; feliile de bostan le mai lasă pentru a fi pătrunse mai bine. Roadele pământului sunt la ei în casă. Pentru ei postul e post. Am rămas impresionat de puținătatea și simplitatea dietei lor din acest interval de timp: varză murată, moare cu hrean, turte pe plită sau în ulei, bostan fiert sau copt, câteodată măsline (pe vremea aceea erau o raritate), pâine adusă din oraș (ce bună era pe atunci!), cartofi și fasole, pește când și când. Deseori se întâmpla să aibă musafiri, oameni de-un leat cu ei. Cele mai multe discuții se purtau în jurul războiului pe care îl însoțiseră de la început și până la sfârșit. Și mă trezeam și eu printre soldați la Cotul Donului, încercuiți de ruși și mâncând coji de cartofi; mă furișam după un gard când rușii ne cotropiseră satul și îl împușcase pe fratele bunicului, luându-l drept un neamț, pentru că avea ochi albaștri; asistam la rănirea piciorului bunicului care l-au băgat mai multe luni în spital fapt pentru care a fost scos de pe front etc. Și iac-așa, fost-au bunicii, și am rămas doar cu amintirea lor, al treilea moment.

Pe plita încinsă fierb sarmalele domol iar în ceaun se zvârcolesc câteva chiște. Mușchii și slăninile sunt afară la afumat, în butoiul de lemn cu foc potolit pe dedesubt. Îl întreține tata, care iese destul de des din casă ducându-se când la locul cu pricina, când la magazia cu vin. Asta-i o treabă care durează încă de dimineață. E ajunul Crăciunului, iar mirosul uleiului din candelă se amestecă cu cel al bucatelor în fierbere. Maica Domnului cu pruncul mă urmăresc dintr-o icoană ieftină, din hârtie, de pe peretele dinspre răsărit. Crăciunul vine și pentru mine. Mi-am dat seama când am găsit sub pernă, într-o pungă, o mașinuță din tablă, cu remorcă, bomboane fondante și trei portocale. Plus un fular și niște ciorapi. „Asta-i pentru că ai fost cuminte, explică zâmbind mama, dar cică ar fi tare mulțumit dacă și la anul ai învăța la fel de bine ca și până acum”. Nu-mi mai aduc aminte când am deslușit povestea cu Moș Crăciun. De n-aș fi deslușit-o… „Steaua sus răsare, ca o taină mare…”, cântă verii dinspre mama pe la ferești. Sunt invitați în casă, steaua cu cordele multicolore și clopoței de-abia încape pe ușă, li se dă câte un bacșiș, sunt întrebați de una, de alta. Eu nu am fost niciodată cu steaua, nu știu de ce. Și-mi pare rău. Încerc să adorm într-un târziu, îmi imaginez că și eu aș putea deveni Moș Crăciun, având de toate, eu dând altora și nu tânjind mai știu eu după ce… Și a fost o altă zi, și a venit o nouă noapte, al patrulea moment (urmarea articolului în numărul viitor).

Pe o cărare vine înspre casa noastră bunica. Tocmai s-a-ntors de la biserică și ne aduce să gustăm dintr-ale ei. Și noi îi dăm dintr-ale noastre. „Poftiți la masă”, ne invită mama. Mâncăm și asta, și asta, și asta… E pace și liniște în casa noastră. Nașterea pruncului Iisus ne-a sfințit și pe noi. Candela arde cu o flacără mai intensă de la untdelemnul împrospătat. Fulgi mari acoperă fereastra, omătul se depune din ce în ce mai mult, hai afară după ce mănânc. Te iei cu Fănică, și cu Petrică, și cu Ionel, și cu alții de vârsta ta. Cu săniile din metal, cu schiurile închipuite din niște doage de poloboc, cu bocancii aproape uzi – urci și cobori, Dumnezeu știe de câte ori, dealul de lângă sat. Te rostogolești, înoți prin omăt, te zbengui, te bucuri și uiți cum trece vremea, cum vine seara. Seara e liniște în sat. Seara unei sărbători e prea liniște în sat. Doar câte un cățel mai schelălăie prin cele depărtări. Ieși afară și vezi că ninsoarea a stat. Doar stelele pe cerul înghețat. Întrebător privești la ele și ele la tine. Încerci să deprinzi misterul spuselor lor. O ființă limitată și firavă, ce caută înțelesuri, în fața unei infinități. Ce, cum, când, de ce? Te sperie gândul și revii îndată în casă. Și a fost o întrebare, și apoi au mai venit și altele, al cincilea moment.

Se intensifică pregătirile pentru Anul Nou. Cu învățarea unei urături, cu pregătirea măștilor sau costumelor din trupa din care faci parte, cu repetarea rolurilor pe care trebuie să le joci în Capra, sau Cerbul, sau Ursul. De obicei, aceste întruniri începeau cu vreo lună înainte de începutul de an. Noi spuneam că mergem „la relație”. Era un automatism lingvistic, fără sens, moștenit de la alții, și nu ne puneam deloc întrebarea ce însemna aceasta. Paradoxal, de abia acum realizez că termenul acoperea o realitate. Într-adevăr, acele întruniri erau o școală a relaționării, a conlucrării, a eliminării unor tensiuni sau diferențe. Prinși de un țel comun ne coordonam mai ceva decât oamenii mari. Uitam de neînțelegerile de altădată, de bătăile dintre noi, de cele neplăcute și rele. Făceam rost de materiale, puneam mână de la mână să cumpărăm pânză colorată, hârtie creponată, oglinzi etc., împărțeam responsabilități, împărtășeam din experiență, deveneam mai buni și mai egali. Nu conta că unul era premiantul și celălalt repetentul clasei. Spiritul de grup și de frondă prindea contur și savuram intrarea într-o nouă realitate. Alta decât cea a maturilor, de care fugeam. De altfel, locul întâlnirii era departe de cei mari, într-o odaie izolată, într-o magazie, într-un paravan. Unul aducea lemne pentru sobă, altul semințe de bostan, altul nuci și mere, altul o garafă cu vin… Și repetam, și ne-ncurcam, și o luam de la capăt, când cu recitare, când cu cântare, când câte unul, când cu toții, când cu fluierul, când cu muzicuța etc. etc. Și atunci eram laolaltă și uniți, și apoi fiecare a luat-o pe drumul lui, al șaselea moment.

E multă agitație în sat în ultima zi a anului. E un alt sat și alți oameni. Și un timp aparte. Dimineața caut să o ajut pe mama la treabă; mă pune să am grijă de focul din cuptorul din spatele casei. Coace mama colaci cu zecile. Vreo trei cuptoare. Și ce buni sunt colacii scoși fierbinți și rumeni din cuptor. Cum se desprind șuvițele din ei, ce miros și ce gust. Dar nu uiți și de ai tăi, cu care ai pus la cale să mergi cu uratul. Ultimele pregătiri: trăistuța pentru colăcei, buzunarul de la haină în care îți vei pune banii, borșul pentru buhai, pocnitorile cu capse, iar eu, repetarea la muzicuță a unui cântec pe care-l știu și acum. Eram tare „metodici” în proiectarea acțiunii: împărțeam satul pe „zone”, începeam cu cele mai „avantajoase”, cu rude și oameni cu dare de mână, iar pe celelalte le lăsam mai după miezul nopții. Pătrunzi în case pentru prima dată; descoperi oameni pe care nu îi știai până atunci; te-nfrupți cu multe feluri de prăjituri, cozonaci, vinețuri; ești întrebat al cui ești, ce mai face mama, tata; te-mbujorezi când dai cu ochii de vreo fetișcană (al învățătorului sau profesorului din sat) cu care îți imaginaseși mai știu eu ce; frămânți noroaie sau zăpezi pe ulițe pe care n-ai călcat în viața ta; ești amețit de-atâta trudă și vâjiie inima-n tine. Timp de câteva clipe te uiți prostit la luna de pe cer. Uimită se uită și luna la tine. De ceea ce faci, de ceea ce ești, de ceea ce speri. Te alături din nou celorlalți și mergi pe la alte case de gospodari, anunțându-i că „mâine anu’ se-nnoiește”. Și a două zi, după câteva ceasuri de somn, vai de capul lor, mergi cu semănatul sau cu mascații… Și așa au fost anii aceia, buni și frumoși, și au urmat alții, și mai buni și mai frumoși, al șaptelea moment.