Între tehnologiile actuale și educație există o relație strânsă, de inter-determinare și potențare reciprocă: avansul tehnologic este o consecință (și) a forței și amplitudinii educației, dar și educația își subsumează într-un mod specific aceste beneficii. Orice proces educațional este atent la componenta tehnică nu numai printr-o pregătire a educabililor în această direcție, dar și prin exploatarea valențelor tehnologice în profitul formării. Din perspectivă procesuală, educația antrenează și o serie de elemente concret-materiale care sunt convertite în factori educaționali ce induc reușită și calitate prin simpla lor uzanță. Din acest punct de vedere, educația și-a subsumat în scopuri specifice orice avans tehnic, această pistă fiind una dintre cheile reușitei în planul formării. Cum era de așteptat, noile mijloace de informare și comunicare nu puteau să fie ocolite, mai ales că există o apropiere ființială între cele două universuri, educația bazându-se și antrenând comunicare, iar comunicarea presupunând și angajament formativ.
Funcția educativă a noilor cadre tehnice este dublă: pe de o parte, acestea facilitează și propensează educația, dacă sunt atent integrate în practicile educative; pe de altă parte, ele predispun și obligă la noi configurații ale competențelor ce se urmăresc a fi formate de către instituțiile educative, conducând la reformări continui de ordin finalist, curricular și strategic. În același timp, integrarea în educație a noilor cadre tehnice conduce la o recalibrare sau adecvare a metodologiilor didactice tradiționale, prin re-contextualizări, modernizări, inovații și la nivel strategic. Aspectul obiectual (noul mijloc de învățământ) va afecta dimensiunea strategică în mod iminent. Suportul material nu își rezervă doar un statut neutral, ci interacționează iminent și evident cu aspectul strategic. Tehnologia „forțează” metodologia didactică la noi reașezări. Ca într-un sistem de vase comunicante, ce se câștigă pe o parte va reverbera pozitiv și în cealaltă parte. Nu e vorba de a pune în contradicție vechiul și noul, de a minimaliza sau exclude una dintre variante, ci de a le potența pe ambele, prin necesare corelări, adecvări sau aduceri la zi. Noul nu exclude vechiul, ci îl invocă, îl convoacă, îl provoacă – dar altfel. Așa încât, secvențe de predare bazate pe expunere sau conversație didactică, de pildă, pot coabita fericit cu activarea unor dimensiuni cognitive sau creative datorate instruirii bazate pe ordinator.
Relația dintre tehnologie și educație devine din ce în ce mai dinamică. Pe de o parte, asistăm la o permanentă evoluție a suporturilor tehnice, la o înnoire de la o zi la alta, ceea ce obligă, din partea utilizatorilor la formarea de noi abilități, conduite, atitudini. Pe de altă parte, și gradul de absorbție sau de permisivitate a tehnicului în raport cu exigențele perimetrului educațional evoluează într-un ritm alert. Astfel încât, relația dintre cele două „dinamici” devine mult mai complexă. De multe ori se întâmplă ca unele inovații tehnice să intre ca atare în spațiul școlar, într-un mod „natural”, ingenuu (calculatorul, tableta, telefonul), alteori acestea sunt modelate încă de la bun început pentru o uzanță explicit didactică (vezi tabla interactivă, platformele educative virtuale etc.).
Tehnologiile de informare și comunicare actuale construiesc un nou referențial al învățării, cel vehiculat sau „creat” de către lumea virtuală. Acesta nu-i mai puțin important decât conținuturile clasice, multe dintre acestea fiind „dublate” de variante virtuale. Picturile dintr-un mare muzeu pot fi explorate la fața locului, dar pot fi și „inspectate”, din multiple perspective, de la distanță, prin intermediul internetului. Ambele variante induc diferite tipuri de reprezentări sau de experiențe cu conotație formativă care se completează dar se și stimulează reciproc.
Lumea exterioară se tehnicizează și se artificializează într-un ritm foarte rapid, iar școala, într-o anumită măsură, trebuie să țină pasul cu această dinamică. Până la un punct, ea este nevoită să le absoarbă și să le folosească în profitul propriu. În același timp, ea trebuie să conserve și zone de naturalitate, să ocazioneze elevilor cunoașterea directă prin observarea lumii reale, să creeze situație de acțiune și inter-relaționare normale (prin exersarea manevrabilității, prin operarea directă cu obiectelor, prin stimularea unor deprinderi psihomotorii etc.). Ne întrebăm dacă nu cumva, la un moment dat, avându-se în vedere aceste evoluții, școala va fi nevoită să prezerve sau să creeze în mod intenționat „oaze” de normalitate, de situații „reale”, ca reacție „de apărare” în raport cu existența socio-tehnologică din ce în ce mai artificializată. Într-o lume din ce în ce mai informatizată educația pentru și prin performarea sau cunoașterea vieții reale poate dobândi noi semnificații!…