Întrebarea din titlu mi-a venit făcând o regresiune în timp la anii de gimnaziu. Printre dascălii de la care, în această perioadă, am învățat ceva cu totul deosebit este și cel de muzică, profesorul Gheorghe Ghițun. Am făcut cu el muzica și desenul dar cel mai mult am avut de învățat în zecile de ore de repetiție în cadrul corului școlii din Osoi, satul natal. Acum generosul profesor se află la pensie, de mai mulți ani, încărcat de bătrânețe și de suferințe fizice, poate și de multă singurătate și uitare din partea celor care i-au fost cândva elevi.
Ce poți învăța cântând? Înveți multe. Să ai suflu și ritm. Să viețuiești și să mori. Despre bine și rău. Despre tristeți și bucurii. Despre tine și alții. Despre lumea aceasta și ceea ce este dincolo de ea. Și mai înveți și alte lucruri. Că te poți raporta la existență nu numai cunoscând-o, ci și admirând-o, simțind-o, preamărind-o. Că există un mod mai profund de a vedea lumea și freamătul ei, cel estetic. Că poți avea acces la o bucurie formidabilă atunci când te raportezi la esențe, la valori supreme, la divin. Că mai presus de tine există și alții cu care se naște o bucurie a reușitei prin comuniune și solidaritate. Muzica ne dă lecții de armonie și de echilibru existențial. De punere în rost și de compunere a unei vieți cu noimă. Ea vine cu o metafizică cu totul aparte. Ne ajută să alungăm singurătatea și egoismele de tot felul pentru a ne împlini într-o dimpreună zidire. Ne face să depășim materialitatea îngustă și să ne mișcăm spre altitudinea spiritului. Să experimentăm pe cont propriu stări pure și să întrupăm frumusețea, bunătatea, autenticitatea. Să-l simțim pe Dumnezeu chiar și atunci când cântăm o melodie în care nu este vorba despre El.
Am avut acces, prin muzică și grație talentului acestui profesor (inclusiv în calitate de compozitor), la structuri și sensuri înalte pe care, mai târziu și în contexte diferite, le-am transferat și în alte domenii, în alte situații, la alte conținuturi. Melosul are formidabile atuuri formative. Mă gândesc la forța iradierii unui mod de vizare a lumii specific muzicii, la proiecția afectivă asigurată de aceasta asupra întâmplărilor mai mult sau mult complicate ale vieții, la înțelegerea de un alt nivel a lumii și sensurilor ei. Cântând înveți un pic de poezie, de literatură, de istorie, de matematică, de pictură, de civism, de omenie, de dumnezeire. Prin muzică înveți nu numai muzică. Înveți de toate: de la distingerea unor tonuri sau cum să inspiri și până la cum să ai grijă să nu răcești sau să te îmbraci; de la cum să rostești un cuvânt de iubire și până la cum să-ți chivernisești timpul sau bunurile; de la cum să te respecți pe tine însuți până la cum să te apleci în fața semenilor tăi. Și, mai presus de toate, prin situațiile de relaționare sau implicare, înveți să devii și să fii om.
Corul e o micro-lume cu regulile ei: mai multe diviziuni (voci) ce se mișcă de sine stătător dar și în concordanță cu o ritmicitate comună; fiecare parte își păstrează autonomia specifică dar participă cu ceva propriu la identitatea ansamblului; libertatea fiecăruia este câștigată printr-un anumit fel de a te raporta la celălalt; sinteza rezultată e un exemplu de interferență și coordonare de înalt rafinament a unor individualități. Cântând într-un cor înveți să urci și să cobori, să intri în lume și să te retragi din ea, să fii laolaltă cu alții și să te izolezi, să te bucuri și să te întristezi, să câștigi și să pierzi, să strigi și să șoptești, să fii mare dar și mic.
Închipuiți-vă o masă de copii dintr-un sat oarecare, din familii cu nevoi și griji inerente, într-o perioadă istorică ternă și fără relief spiritual, ce a avut șansa să se reunească într-un astfel de ansamblu muzical. Ce fericire, ce câștig! Că ți se livrează, pe nesimțite, un ideal sublim al înălțării și o aspirație a împlinirii fără morgă sau impetuozitate didactică. Că dincolo de ulițele noroioase sunt și alte căi „regale” pe care putem umbla. Că în copilul cu bocanci scâlciați începe să vibreze o inimă cu năzuințe înalte. Că niște ființe pricăjite și plăpânde au acces la miracolul creației. Ce contrast între precaritatea existenței noastre limitate (inclusiv din punct de vedere material) și nemărginirea valorilor profunde care ne învăluia! Mi-aduc aminte de cât de fericiți eram, împreună cu profesorul, de reușitele acestui cor la festivalurile și concursurile regionale sau naționale. Și de cât de multă atenție sau premii ni s-au acordat. Și că așa mici cum eram am apărut într-un concert în direct la televiziunea națională mai multe zeci de minute. Vă dați seama ce însemna asta pe atunci? Pentru noi, bine-nțeles!
Mi-l înfățișez, în continuare, pe profesorul Gheorghe Ghițun radios dar și cu fața plină de șiroaie, mulțumit că i-a ieșit o partitură dar și puțin crispat că unele lucruri nu s-au împlinit, generos când era vorba de laude dar și tăcut când ceva nu îi era pe plac. Iar din hăul timpului adie și în prezent frânturi de felul „eroi au fost, eroi sunt încă”, „mama-i dusă-n sat cu doru’”, „cucu tot cânta”, „toamna la Osoi”. De la acest dascăl aș mai fi putut învăța multe: o fervoare aparte a povestirii, un patos al reamintirii, un optimism debordant, o bucurie dată de lucrurile mici și neînsemnate, un discurs stilat, o dicție impetuoasă, o sete aparte de convivialitate. Aspecte pe care tot încerc să le deprind. Chiar și acum.
Ora de muzică s-a încheiat… Profesorul a ieșit pe ușă, de data aceasta definitiv. A intrat însă în altă lume, de unde dirijează coruri de îngeri…
Nu am fost în corul școlii, dar am participat o dată sau de două ori la orele de cor, însă fără să apară vreun progres, deși mi-ar fi plăcut foarte mult să cânt.
Această lume nu poate exista fără muzică. Muzica e armonie, ea creează o atmosferă specială în care trăim senzații plăcute, până la euforie.
Îi multumesc domnului profesor Constantin Cucoș datorită căruia am posibilitatea să îmi exprim public sentimentele în acest moment trist.
Îi mulțumesc domnului profesor Ghițun pentru efortul depus cu elevii săi, educația muzicală fiind o educație absolut necesară oricărui om.