Când ne referim la factorii educației, invocăm, firesc, familia – gândindu-ne, desigur, la părinți -, ca fiind una dintre instanțele paideice de primă importanță responsabile de formarea copilului. Să nu uităm însă că, la nivelul familiei lărgite, bunicii pot juca un rol important în educația nepoților lor. Și nu numai a lor…
Încercând o inspectare a literaturii psiho-pedagogice, observăm că nu prea găsim referiri la acest factor al educației. Nu există o tematizare în sensul menționat – cu excepția literaturii, a celei memorialistice, îndeosebi. Cazuistica în speță merită a fi semnificată nu numai din perspectivă estetică sau sociologică, ci și pedagogică.
Trebuie spus că la nivelul abordării literar-artistice, bunicii sunt invocați cu multă efuziune afectivă. Dând la parte această aură mitică, să încercăm o conturare a prezenței lor și din punct de vedere educațional.
În raport cu părinții, bunicii reprezintă terțul, a treia cale, o instanță suplimentară, recurentă, de refugiu, de obicei mult mai disponibilă și generoasă (oferă atenție, bomboane, un bănuț…). Bunicii nu stau prea mult pe gânduri, ei satisfac cam toate doleanțele (și sunt pe placul) nepoților. Din anumite puncte de vedere, structurile lor intelective și modul de a vedea lucrurile se apropie, sunt rezonante: copiii le achiziționează, le amplifică; la bunici acestea se decantează, se rafinează, se elasticizează („dau în mintea copiilor”, cum ar zice unii). Între ei, apar mici complicități sau „vinovății” în educație; nu ar fi rău să reflectăm la aceste escapade paideice, care, cu înțelepciune și iscusință (din partea bunicilor), pot deveni inedite trambuline motivaționale, educaționale.
De asemenea, de la altitudinea și venerabila experiență a vieții, bunicii relativizează unele repere sau norme, filtrează altfel imperativele, țintele, planurile acționale; au văzut sau au trecut prin multe și dețin standarde suplimentare de validare (în primul rând, timpul). Părinții sunt mai exigenți, mai constrângători, vizând intenționalități și sarcini precise, pe termen scurt sau mediu. Ei sunt mai stresați, mai „înșurubați” în probleme, mai racordați la presiunea timpului prezent (vin examene, e nevoie de notă mare la bac, urmează admiterea la facultate…). Bunicii pot completa sau extinde viziunea, scara de la care pun problemele fiind mai amplă, mai completă (au o altă opinie referitoare la perspective).
Ca prezențe și intervenție modelatoare, bunicii au o cuprindere mai largă, aduc în atenție o diversitate tipologică, experiențială; vin cu o paletă caracterială și o experiență existențială mai bogată, fiind, în mod normal, patru, și nu doi, precum părinții. Nu mai vorbim că „trag” după ei și pe alți antecesori din negurile vremii – neamuri, moși, strămoși ale căror nume sau urme doar ei le mai pot evoca.
Apoi, trebuie să evidențiem și avantajul creat prin valorificarea educațională a unor secvențe secundare din existența copiilor, trecute de multe ori cu vederea. Bunicii devin adevărate resurse educative pentru intervale de timp „moarte”, mai puțin acoperite educațional (timpul peri-școlar: preluarea de la grădiniță, de la școală, hrănirea, supravegherea curentă sau ocazională etc.). Chiar dacă aceste intervale au un caracter funcțional, ele pot fi „înnobilate” educativ cu efuziuni sau valențe unice, irepetabile, memorabile.
Din perspectiva bunicilor, atragerea lor în dispozitivul educativ are și reverberații terapeutice. În acest exercițiu, ei se simt valorizați și utili, viața lor dobândește un nou sens, apar noi bucurii ce conduc la prelungirea existenței lor fizice. Cu cât se simt mai trebuincioși, cu atât caută să acopere mai bine prerogativele ce le sunt atribuite; cu acest prilej, ei înșiși își descoperă sau maximizează rezerve nebănuite de energie învățătorească.
Bunicii sunt depozitarii mai apropiați de valorile emblematice sau tradiționale ale comunității de bază. Propun o ordine morală naturală, mai puțin artificială – cum e cea predată sau clamată în spațiul educațional. Bunicii asigură fundamentul și continuitatea spirituală; de la ei putem învăța lucruri pe care nu le știu părinții sau nu sunt spuse la școală. Unele practici (culinare, vestimentare, comportamentale) pot fi evocate doar de ei. Pe de altă parte, ei sunt promotorii unor evoluții vocaționale „serioase” în raport cu profesii clasice (doctori, militari, preoți etc.), ce pot fi estompate de meserii fulgurante, circumstanțiale, la „modă”.
Mai trebuie adăugat faptul că bunicii, prin chiar comportamentul lor, aduc un parfum aparte, vin în prezent cu timpul lor, sunt, de multe ori, „retrograzi” și „învechiți”, poartă vestimentație demodată cum au apucat ei (costumul din „lada de zestre”, rochiile de la „pension” etc.), prezentifică un trecut comportamental și stilistic, sunt actori importanți ai interferențelor sau juxtapunerilor culturale în sânul aceleași familii sau comunități, devin dovada vie că lumea nu începe și nu se sfârșește cu noi.
Bunicii aruncă o altă lumină asupra istoriei recente, aduc un cumul evenimențial pe care îl invocă într-o formulă experimentată, amintită, re-trăită. Sunt promotorii unei istorii orale cu o altă priză a realității. Ei dețin antecedentul pe care părinții îl cunosc doar mediat. Crâmpeie din trecut (actualizate fragmentar, abstract, chiar tâmp la școală) dobândesc o nouă dimensiune în evocările lor: una este războiul trăit și povestit de ei, și altceva e reflectarea lui în manualul de istorie; una e evocarea de către ei a deceniilor „epocii de aur”, și alta e ce se arată la televizor.
În anumite circumstanțe, bunicii pot juca rolul de reazeme sau instanțe suplimentare pentru mărturisire, confesare, îndrumare. Când relația cu părinții intră în criză, apelul la bunici devine un complement vindecător, o instanță supra-ordonată, mediatoare, cu o altă autoritate și credibilitate axiologică. Niște bunici experimentați, inteligenți și înțelepți, vor exploata acest avantaj spre binele nepoților și al copiilor lor. Nu e vorba nicidecum de un „complot”, de o opoziție „pe față” în raport cu părinții copiilor, ci de o resursă ce poate întări sau întregi creuzetul paideic familial.
În cazuri extreme, bunicii pot suplini temporar sau definitiv lipsa sau pierderea unuia sau a ambilor părinți, asigurând un mediu natural securizant sau acea continuitate emoțională familială atât de necesară, mai ales în primii ani de viață. Chiar dacă este un substitut mai puțin dorit, acest mediu educativ are valențe educogene suplimentare comparativ cu orice cadru instituțional (cămin de copii, centru de primire, școală etc.).
În altă ordine de idei, bunicii sunt mai răbdători, mai calmi, se raportează altfel la temporalitate. Pentru ei, timpul nu mai are aspectul urgenței, stresului cronologic (pentru părinți „timpul costă bani”!). Răgazul, răbdarea și înțelegerea, de care dau dovadă, sunt atuuri paideice rar întâlnite în ziua de astăzi, de care ar trebui să luăm seamă (se apleacă și se minunează, ca „pentru prima dată”, alături de copii, asupra celor mici și neînsemnate: gâze, frunze, flori, picături de ploaie, raze de soare…).
Privind retrospectiv, fiecare dintre noi sesizăm influențe formative ce vin direct de la bunici. Purtăm în suflet întâmplări, situații cu conotație formativă, pe care doar ei ni le-au ocazionat sau transmis. E un plus care nu poate fi suplinit prin nici un fel de intervenție survenită, după aceea, pe alte căi.
Din păcate, valoarea prestației lor educative se apreciază mai târziu de către protagoniști (de multe ori, atunci când ei nu mai sunt). Chiar și așa, romantic, a-posteriori, restitutiv, aportul lor educativ poate fi apreciat și re-considerat ca fiind expresia unui întârziat, dar bine-venit omagiu…
Ferice de cei care ajung bunici și se fac modele și icoane în sufletele nepoților, strănepoților și ale tuturor urmașilor lor. Ferice și de nepoții care-și deschid sufletul spre povața neprețuită a bunicilor!
(Notă. Fotografia este cea a bunicilor mei, dinspre mama.
Articol apărut și aici:
https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/de-magistro/rolul-bunicilor-in-educatia-nepotilor-8691 ).