Orice act de achiziționare a cunoașterii sau a unui comportament nou se bazează – și uneori depinde în mod hotărâtor – de cadrul procedural, de mijlocul (tehnic, logistic, uman) la care se face apel. Mijlocul devine nu numai o simplă cale, dar și ingredient al conținutului pe care îl prefigurează sau semnifică într-un anumit fel. Experiența umană se poate tezauriza și transmite fie direct, experiențial, prin exemplificare, prin viu grai, fie indirect prin intermediul unor suporturi, artefacte și codificări adiacente (piatră, papirus, cărți, mediu digital etc.). Mijlocul nu este neutru, „inocent” în raport cu ceea ce se transmite. El poate resemnifica bagajul ideatic de bază, îl poate întări, specifica, suplimenta; deopotrivă, relativiza, amenda, anihila. Însă, niciodată mediul nu trebuie să prevaleze în raport cu ceea ce se intenționează a se transmite efectiv, nu constituie scop unic al culturalizării (cu toate că, în primele etape, e nevoie de o „alfabetizare” în raport cu aceste suporturi). Dacă se întâmplă așa, e posibil să intervină o perturbare a fondului ideatic, un „zgomot” indus de centrarea către mijloc care va crea (interesat sau nu) astfel de efecte specifice.
Desigur, mediul virtual actual excede schemele clasice ale unei comunicări standard (de pildă, el devine și un cadru de generare a cunoașterii, de disponibilizare imediată a ceea ce este nou, de co-construcție a unui fond ideatic, de comparare sau filtrare a unor informații, de interpelare operativă a unor competențe etc.). Însă, în nici un caz, acesta nu poate substitui traiectele clasice de achiziție a unor instrumente culturale, de învățare umană, de socializare și interacțiune interpersonală. El poate prelungi, concretiza, rafina, rezultate la care ajungi prin exercițiu, în chip metodic, prin cultivare deliberată a unor conduite, prin însoțire și intervenție formativă specializată. Nu poți să navighezi într-un ocean dacă nu ai trecut prin faze (inițiatice, grele, dificile) de achiziționare progresivă a unor conduite bazale de plutire, de orientare pe un lac. Nu te poți orienta în hățișurile lumii tale, dacă nu ai deprins, mai întâi, ceva reguli ale mersului, ale alegerii căii, ale pericolului deplasării, ale mersului laolaltă. A învăța doar din mediul virtual, a-l fetișiza, a face din acest reper principala cale de culturalizare a ta, dând la o parte ceea ce e necesar până acolo, e prea puțin, e simplist, chiar periculos.
Ce trebuie să facă școală în raport cu acest mediu tehnologic?
În primul rând, să ia seama de el, să și-l asume, să vorbească despre el, să facă pledoarie pentru noile ancadramente tehnologice, să îl resemnifice în raport cu alte căi de a accede la cunoaștere.
În al doilea rând, trebuie să-l exploateze didactic făcând din el un suport și o cale suplimentară de învățare, un complement sau o prelungire a ansamblurilor procedurale cunoscute. Se știe prea bine că folosirea excesivă a căilor bătătorite se dovedește deseori ineficientă, iar în materie de metodologie didactică trebuie să fim permisivi și receptivi la nou. E de dorit, chiar, să „dibuim” sau să creăm alte piste. Nu mai vorbim de faptul că printr-o nouă cale (metodă) pot fi descoperite noi fațete ale realității, se pătrunde înspre zone mai puțin vizibile, frecventate, vizate.
În al treilea rând, în măsura în care acest mediu proliferează, școala (și nu numai) trebuie să îl „încarce” cu stimuli educogeni, să și-l apropie ca o tehnică nouă a învățării și formării, să facă din el o ocazie a eficientizării ei. Învățarea noilor artefacte, accesarea și manipularea lor devin ele însele trasee formative pentru achiziționarea de noi tipuri de conduite sau competențe care se adaugă sporitor peste cele „clasice”. A învăța să interacționezi cu calculatorul e la fel de important cu a învăța să citești, să scrii, să socotești.
În al patrulea rând, ar fi oportun ca școala (și nu numai ea) să „îngrămădească” vechea cultură în noul format, să reconvertească, cât e posibil, vechiul în noul cadru, cartea în corespondentul lui electronic, biblioteca reală în cea digitală, obiectele artistice în muzeul virtual etc., fără a desființa propensiunea „materială” a celor dintâi. Din acest punct de vedere s-au făcut pași importanți, cultura clasică regăsindu-se sau dedublându-se (cu elemente în plus sau în minus) la nivelul cyber-culturii.
În al cincilea rând, această instituție trebuie să dezvolte piste alternative de ținere a legăturii cu lumea reală, să determine căi substitutive pentru excesul de artificialitate la care noul mediu predispune, să prevină sau să diminueze efecte colaterale precum însingurarea, de-socializarea, refugierea totală în lumea virtuală etc.
În al șaselea rând, școala trebuie să îi învețe pe tineri să „locuiască” în acest mediu, să semnifice în cunoștință de cauză ceea ce se găsește sau se plasează în acest loc, să devină critici și autonomi în raport cu acest imens șuvoi în care totul este amestecat – valoarea cu nonvaloarea, necesarul cu accesoriul, beneficul cu maleficul, confortul cu primejdia etc.
În al șaptelea rând, școala trebuie să nu pre-valorizeze negativ, să nu ideologizeze, să nu aureoleze sau să încarce doctrinar o achiziție sau atașamentul la un mediu de ordin tehnologic. Ca orice instrument, un astfel de construct este ambivalent (sau indeterminat) valoric, nu este nici bun nici rău ab initio. Depinde de ce întrebuințare i-o dăm; el poate deveni și cale de eliberare de constrângeri sau de fructificare a creativității, dar și prilej de ascundere sau manevrare atitudinală, canal de deversare a obsesiilor sau mizeriilor unora dintre noi etc. Iar cei care locuiesc în acest perimetru nu sunt nici îngeri nici diavoli, ci persoane cu o demnitate și responsabilitate date de măsura și înțelepciunea folosinței acestui instrument.
În fine, nu ar fi rău să învățăm să „îmblânzim”, să reglementăm și să umanizăm acest mediu, să îl umplem cu lucruri perene și folositoare nu numai pentru cei prezenți, ci și pentru cei care vor veni după noi. Viitoarele sit-uri arheologice s-ar putea constitui din aceste „zăcăminte” valorice disipate pe site-urile pe care navigăm în aceste vremuri. E prea posibil ca actualele construcții (mall-uri, market-uri, ansambluri arhitecturale, instituții de tot felul etc.) să nu fie la fel de perene ca dubletele lor virtuale. O antropologie viitoare nu va putea desconsidera cercetarea structurilor virtuale și imaginare ce umple spațiul virtual actual. Va fi un bun referențial pentru sondarea preocupărilor, valorilor, idealurilor, limitărilor etc. noastre prezente, de care, e posibil, să nu fim suficient de conștienți de ele!