Disprețul, din punct de vedere educațional, se poate manifesta atât ca gesticulație concretă, la nivel de evidentă de zi cu zi, cât și ca perspectivă sau filosofie de vizare a formării la nivelul ansamblului societal. Din acest punct de vedere, putem identifica o multitudine de situări și de modele, de mutații, de construcții și de revizuiri în plan temporal, spațial, cultural. Dacă paideia grecească era mai mult centrată pe „cultivarea” spiritului (și a trupului), mai târziu, în modernitatea „clasică” sau actuală, spiritul utilitarist sau funcțional pare că primează, iar preeminența formalului în raport cu informalul s-a instituționalizat, chiar generalizat. Mai mult decât atât, autoritatea și „performativitatea” profesorului devin din ce în ce transparente, negociate, disputate, relativizate. Dacă altă dată magistrul și școala/universitatea iradiau prestigiu și reverență, statutul acestora a intrat în recul. Democratizarea, bună pentru bunul mers al cetății, s-a extins și în ceea ce privește priceperea și competența de a valoriza un lucru anume.
Dispersia autorității profesorale poate eroda sau detrona competența și profesionalismul, chiar dacă uneori trebuie luată în calcul, conducând poate la o sporire a acesteia și la o coalizare a mai multor factor educativi pentru a institui prestigiu. „Prin reducerea influenței și a prestigiului profesorului, elevul a fost lăsat singur în fața presiunilor interesate ale celorlalți, singurul dezinteresat, ca atare singurul îndreptățit să vorbească în „numele elevului” – profesorul fiind redus la tăcere… Depreciind rolul și importanța profesorului nu am distrus relația de dependență/autoritate dintre adult/știutor și elev/ignorant, dar l-am înlocuit pe acela care trebuie să proceseze cunoașterea în funcție de posibilitățile, nevoile și interesele elevilor, cu un centru unic (chiar dacă este deservit de o echipă) care declară că „știe” care sunt posibilitățile, nevoile și interesele elevilor, putând astfel să elaboreze un curriculum adecvat” (Stan, 2014, pp. 74-75).
Privitor la contextul educațional, atitudinea de dispreț se poate ivi la mai multe niveluri și procese, fiind generată sau purtată de mai mulți factori, manifestându-se în grade diferite și cauzând efecte de cele mai multe ori nocive asupra eficienței educației. Identificarea surselor și modalităților de manifestare reprezintă nu doar un efort strict cognitiv, ci și transformator, preventiv sau rezolutiv.
În cele de mai jos prezentăm diverse ipostaze ale disprețului în context formativ precum și posibile cauze sau consecințe.
- Deprecierea statutară a educației la nivel de macro-sistem, prin politici publice dezinteresate, anomice sau catastrofice (dirijism ideologic, politizare, voluntarism, amatorism) și prin pârghii financiare deficitare, alocații bugetare insuficiente etc. La acest nivel, factorii disprețului îl plasăm la nivelul decidenților care nu sunt în stare să croiască politici publice coerente, comprehensive, durabile, vizionare;
- Disprețuirea simbolică (secondată de una reală, concretă) a statutului educației și educatorului, prin instaurarea unui mental colectiv dezinteresat, ofensator sau ostil la adresa educației; procesul se instalează progresiv, prin multiple gesticulații editate atât de către factori din interiorul sistemului (profesori, elevi, decidenți), cât și din „exteriorul” acestuia (părinți, mass media, societatea civilă etc.);
- Desconsiderarea relațională, mai ales în interiorul binomului educator-educat (a se vedea Thomas, Noel, 2011); profesorul disprețuiește elevii și propria activitate, elevii pe profesori, părinții pe profesori etc.; chiar dacă aceste raporturi sunt accidentale, strict punctuale și puternic personalizate, iar frecvența lor nu deranjează imediat, prin cumularea în timp și disiparea lor prin publicitare se ajunge, prin generalizare, la instaurarea unui etos nefavorabil privind valoarea procesului educativ ca atare;
- Disprețuirea, de către actanții principali ai educației (profesorii), a componentelor intime ale procesului didactic de care răspund în mod hotărâtor (calitatea conținutului transmis, inovarea metodologiei didactice, disponibilitatea și autenticitatea relațională, obiectivitatea sau validitatea demersurilor evaluative etc.); alunecarea și închiderea în piste rutiniere, plictis, centrare administrativă, delăsare, evitare etc.;
- Nefructificarea socială (prin invocata „piață a muncii”) a unor competențe ale persoanelor, profesionalizate prin sistemele de învățământ; aici intră în arenă, ca element perturbator, factorii de putere politică, întrucât nu previzionează sau nu creează oportunități de valorizare a competențele formate și certificate;
- Disprețuirea și descurajarea unor actanți profesioniști ai inovării și regândirii sistemului de formare, cu expertiză recunoscută, validată, probată, prin promovarea ideilor unor falși experți, farsori, impostori (vezi și Tom, 2019) prin intermediul rețelelor mediatice clasice sau virtuale (din rândul unor partide politice, ONG-euri, structuri asociative, inclusiv entități universitare…);
- Disprețuirea formării serioase, fundamentale, asigurată de școală, pe baza unei culturalizări autentice și profesionalizări focalizate, prin promovarea unor exemple ale reușitei imediate sau „validării” statuate plebiscitar, paușal, pe bază de notorietăți construite, false, întâmplătoare (de către mass media, prin vehicularea de „modele”, generalizarea unor cazuri nerelevante, impresionism, excepționalism etc.);
- Disprețul inter-subiectiv, psihologic, „omenesc”, de zi cu zi, ce poate fi potențat sau instrumentalizat pentru a demoniza persoane, parcursuri, fapte ce au legătură (sau nu) cu o formare autentică (dezacord dintre valorile declamate și cele demonstrate, dintre vorbe și fapte, dintre cele propovăduite de învățământ și probate la nivelul „școlii vieții” etc.).
- Și situațiile pot continua…
Referințe bibliografice
Stan, Emil (2014). Lecția uitată a educației. Întâlnirea Micului Prinț cu vulpea. Editura Institutul European. Iași.
Nichols, Tom (2019). Sfârșitul competenței. Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale. Editura Polirom. Iași.
Gordon, Thomas; Burch, Noel (2011). Profesorul eficient. Programul Gordon pentru îmbunătățirea relației cu elevii. Editura Trei. București.