Mentoratul, în sens larg, reprezintă o situație de formare prin care o persoană cu competențe specifice transmite alteia, presupusă ca având mai puține sau deloc, un bagaj de experiențe de învățare prin demonstrare, punere în situație, evaluare și monitorizare a parcursului respectiv de achiziție. Relația de mentorat se bazează pe o asimetrie experimențială (unul știe mai mult decât altul), dar pe o egalitate și comprehensiune reciprocă, pe o afinitate de scopuri și rezonanță interpersonală. Situația de mentorare e una privilegiată, din punct de vedere motivațional și educațional, și se consumă între un magistru și un cerc limitat de ucenici, mergând până la o singură persoană.
În sens restrâns, mentoratul reprezintă o formulă instituționalizată – reglată legislativ și procesual – de preluare de către un profesor experimentat a unuia sau câtorva profesori novici, aflați în faza de stagiatură sau intrare (titularizare) în profesie, în vederea perfecționării lor din perspectiva asumării practice a prestației didactice, a gestionării proceselor de învățare concrete, a construirii unor relații pedagogice convenabile.
Din perspectivă etimologică, termenul „mentor” este vehiculat în poemul epic homerian „Odiseea” unde Ulise își încredințează fiul spre îndrumare, în lunga lui călătorie, unui înțelept și fidel prieten al său, cu numele de Mentor. El avea rolul de anticipator, înainte-văzător, dar și de facilitator al obstacolelor, de apărător și sprijin pentru ieșirea din situații critice. Ulterior, în diverse timpuri și culturi, conținutul antic al termenului a fost exprimat în expresii precum „magistru”, „maestru”, „dascăl”, „guru” „îndrumător duhovnicesc”, „ghid”, „părinte spiritual”, „antrenor” etc.
În tradiția creștină mentoratul a fost profesat la modul exemplar de Învățătorul Iisus Hristos, care, în raport cu ucenicii lui (dar nu numai) a activat principiile unei atare formări de la Unul la mai Mulți, de la cei apropiați la cei îndepărtați, în acest moment și peste veacuri, „în cascadă”, prin sporiri în spațiu și timp, prim multiplicarea și amplificarea „imboldului prim” de ordin paideic, prin răspândirea și ducerea Cuvântului mai departe.
Specific mentoratului este punerea în situație, mutarea accentului de la cel care dă la cel care primește, apelarea la exercițiu și antrenament, găsirea soluțiilor prin efort propriu, crearea unei situații dilematice sau chiar paradoxale care incită și conduce la găsirea soluțiilor bune.
În contemporaneitate, ipostaza relațională de tip mentor-discipol poate alterna sau subzista cu altele generate de școală sau de alte instituții. Ea nu se poate genera pentru toate situațiile de învățare. În condițiile masificării formării și depersonalizării relaționale, din păcate, mentoratul survine doar secvențial și temporar, mai ales în zone ale antrenamentului vocațional – artistic, spiritual, sportiv, tehnic etc. Sunt contexte în care achiziția se bazează pe aderență necondiționată, metodică, programată, stadială, algoritmizată, după cum ființează și situații de achiziție difuză, deschisă, inconștientă, permanentă. De regulă, mentoratul succede etapele de formare inițiale, sistematizate, bazale, obligatorii. El apare ca etapă de cizelare, de rafinare și dezvoltare a competențelor de înalt nivel pe baza unor pre-achiziții deja presupuse, cumulate în timp și obținute prin efort susținut și metodic.
Mentorul nu dă totul și nu dezvăluie lucrurile decât treptat, prin deșteptarea interesului și întărirea motivației de a înțelege sau a rezolva o problemă. Apelează la diferite tertipuri, uneori paradoxale: neagă evidențe, contrazice reprezentări gata-făcute, bruschează simțul comun, se leapădă, se retrage, incită și testează reprezentări și poziționări evaluative sau rezolutive. Pare că lasă lucrurile neterminate sau soluționate pe jumătate pentru ca înțelesurile și ultimele gesticulații de rezolvare să cadă în sarcina ucenicilor. De bună seamă, directivează întregul lanț al comprehensiunii, potențează mirajul aflării căii, dar suspendă explicitarea finală a acesteia. „Cine are urechi de auzit să audă” (Matei 11:15). Înțelesurile și, mai ales, urmările demonstrației vor fi interiorizate și edificate la nivelul celor ce îl ascultă. Mentorul este un provocator pentru niște deprinderi pe care învățăceii trebuie să le demonstreze fără ajutorul lui, chiar când acesta dispare.
Ce ar presupune mentoratul în raport cu un proces oarecare de învățare?
- Sinceritate și transparentizare în raport cu intimitatea tehnică și „culisele” unei practici; mentorul „dă din casă”, arată cum „se predă” pe sine;
- Respect și apreciere reciprocă în raport cu competențele care formează (ale mentorului) și cele pe cale să se formeze (la nivelul ucenicilor);
- Optimism și pozitivitate în raport cu potențialul de învățare al novicelui;
- Preponderența punerii în situație, a „făcutului” în raport cu „vorbitul”;
- Interiorizare și fidelitate față de învățătura primită;
- Bucurie motivantă adusă de comuniunea de învățare;
- Responsabilizarea ducerii mai departe a învățăturii primite.
Un bun mentor, dincolo de calitatea experienței deținute, trebuie să se afirme ca model demn de urmat, să aibă caracter, să dovedească sociabilitate și atitudine deschisă, înțelegătoare și răbdătoare, pozitivitate proiectivă, empatie și flexibilitate în a valoriza oameni, etape, procese, procedee etc. Un ucenic trebuie să își dorească o astfel de experiență de îmbogățire, să își asume punerea la încercare, să arate încredere și respect față de mentor, ascultare și supunere față de programul proiectat. Desigur, în toată țesătura de raporturi e loc și pentru negociere, inter-schimb valoric, interșanjabilitate parțială de roluri, reconfigurare suplă a traseului sau perfectare din mers.
Mentoratul reprezintă una dintre principalele căi de reproducere și sporire a experienței umane de mare profunzime, subtilitate, rafinament. Ține de acel acordaj fin dintre două sau câteva persoane care construiesc o situație privilegiată din punct de vedere formativ. Chiar dacă este rar și relativ evanescent, efectele lui se întrevăd la nivelul marilor opere de cultură, al înălțării spirituale, al descoperirilor de tot felul, chiar dacă procesul paideic are un ritm mai potolit față de cel impus de presiuni sociale, profesionale, cronologice larg răspândite. „Lentoarea” și „raritatea” mentorării o fac mai prețioasă, ținând mai degrabă de acea stare naturală, liberă și sănătoasă de creștere a spiritului uman când dispar condiționări și obligații de tot felul.