Pe doamna Iordana Bârlădeanu am cunoscut-o în penultimul an de liceu, al IV-lea, fiindu-mi profesoară la Istoria României. Două lucruri mi-au atras atenția, dintru început: numele domniei sale și apropierea, chiar drăgălășenia cu care relaționa cu noi. Numele venea din alte vremuri, având un iz oarecum necunoscut și exotic (Iordana), dar aveam să aflu mai târziu, de unul singur, dar și cu ajutorul ei, ce semnificație ducea cu el. Apoi, convivialitatea, empatia și sfătoșenia, manifestată chiar la nivelul orelor, ce o făcea să iasă oarecum din tipar, dată fiind condiția elevului din deceniul opt al unei apuse epoci. Însă, o anumită structură de personalitate, o predispoziție generoasă și vârsta tânără ne-a făcut să fim mai apropiați de ea comparativ cu alți profesori. Apoi, în cazul meu, faptul că în acel an am reușit (nu îmi mai aduc aminte cum) să mă remarc prin picturile în ulei pe pânză ce au ajuns pe pereții din cabinetul de istorie, a pus bazele unei relații de durată, în acea perioadă urmând, paralel, și cursurile de pictură la Școala Populară de Artă. Și așa au apărut pe pereții cabinetului portrete de domnitori, scene cu daci și romani, etc., bătălii din evul mediu, încercări de care aș fi mândru și acum pentru că redau altfel, stilistic și cromatic, cunoscutele imagini din manualele vremii. De materia predată îmi mai aduc aminte vag, dar de tonul, tonusul, atitudinea față de faptele și evenimentele prezentate la oră, și acum păstrez vie vocea, forța, determinarea, pozitivitatea față de disciplina predată, chit că cei mai mulți dintre noi nu prea erau interesați de umanioare, centrându-ne către disciplinele tehnologice ce predominau în programul școlar.
Domnia sa m-a tutelat chiar în ultimii ani de liceu, din mai multe puncte de vedere. Mi-a stimulat apetența față de pictură, a făcut „lobby” pentru a lua un premiu la final de liceu (pentru activități artistice – la o școală cu profil tehnic), m-a urmărit și – mai ales, lucru foarte rar – , m-a ajutat strategic, material, uman mulți ani mai târziu. Mai ales că s-a întâmplat, tot cu ajutorul dumneaei, ca anii facultății să îi petrec în liceu (ca pedagog extrabugetar – în schimbul cazării și mesei) și să interacționez, din poziția de student, altfel cu domnia sa și cu alți foști profesori (desigur, simțeam prețuirea și stima din partea tuturor, că deh, eram, oarecum o „pasăre rară” – absolvent de liceu industrial auto-convertit la filosofie). Trecusem deja în „tabăra” cealaltă și eram asimilat ca făcând parte într-o altă „branșă” statutară.
Dar lucrurile nu s-au terminat aici. S-a întâmplat ca repartiția să o „primesc”, prin decret guvernamental, în Vaslui, taman orașul copilăriei ei și al soțului. O sumedenie de alte întâmplări va naște această …întâmplare. Descinderea și așezarea într-un oraș necunoscut (nu trecusem niciodată pe acolo), mi-a fost facilitată nu numai de domnia sa, ci și de mama sa, chiar de fratele său. Când te trezești într-un areal fără rădăcini sau alte surse de integrare, orice ajutor sau gest de susținere este binevenit. De aceea, îi mulțumesc pentru faptul că mi-a netezit calea și mi-a ușurat șederea – de altfel frumoasă și spornică, în orașul de adopție. Am mai spus-o și o mai spun: oamenii din Vaslui mi-au adus în față un bun simț și o cumințenie nemaipomenite. Dincolo de etichetele răutăcioase care se pun, în necunoștință de cauză, realitatea este cu totul alta. Că unii profită, politic și civic, din acest punct de vedere, e o altă poveste.
Așadar, să reiau: doamna profesoară m-a susținut necondiționat, m-a povățuit, inclusiv în alegeri majore, mi-a fost ghid și model, mai ales al dăruirii față de străin, față de cel pe care nu-l cunoști, față de cel pentru care nu ai, cum se spune, îndeobște, niciun fel de obligație. Și vreau să vă mai spun un lucru: domnia sa s-a manifestat în acest mod generos nu numai față de mine, ci și în raport cu alte situații, alți elevi sau foști elevi, poate mult mai urgente, semnificative, mai grave. Și acum îmi povestește, inclusiv în vremuri de pandemie, cum ajută, pe cine ajută, în ce mod se implică, de ce bucurii are parte, ce dezamăgiri se ivesc etc. Îmi pare rău să o spun, până acum nu am atins o atare revărsare de generozitate – nu caut scuze, dar din acest punct de vedere cred e un model de implicare comunitară tacită, care lucrează fără se vadă, să se cunoască, să se publiciteze; dacă măcar o parte dintre noi ar face ceea ce a făcut și face dumneaei (ca să dau exemple: pregătire suplimentară gratuită cu diferiți elevi la diverse materii; ajutor bănesc, material și psihologic pentru cei aflați în nevoie; sprijin strategic și intervenție efectivă pentru cei în situații limită; ajutorarea oamenilor străzii; grijă de orfani sau copii cu deficit familial; ajutor și tratament medical prin rude, prieteni, cunoscuți etc. etc.). În general, este antrenat un „șuvoi” informal, „mămos”, puternic personalizat, și nu o rețea numaidecât instituționalizată, pusă la punct, care la noi, în contextul nostru socio-cultural, consider că este necesară și poate deveni eficientă. E un fel de „ante-cameră” a bună-voirii și bună-servirii semenului până la a primi ajutor sau mângâiere de la mari instituții sau dregătorii. Dacă măcar un procent de 10-20 la sută dintre cei cu disponibilități de timp și oarece ofertă materială s-ar implica în astfel de acțiuni aproape imperceptibile, altfel ar arăta comunitatea noastră urbană sau rurală. Să fie clar: indiferența, care nu este condamnabilă formal, dar nici scuzabilă, e una dintre tarele care ne macină în ultimele decenii. Ne ascundem, uneori, sub etichete care nu ne sunt specifice (să nu ne uităm în curtea vecinului, să nu „afectăm” demnitatea persoanei, să respectăm intimitatea etc.) și ajungem, în situații de anomii sau depresii comunitare prin neluare în seamă, indiferență, impasibilitate. A fi disponibil, a oferi ajutorul (nu numaidecât invocat, cerut), a crea un sprijin pentru cel de lângă tine devin pârghii dacă nu salvatoare cel puțin complementare cu ce oferă statul sau entitățile abilitate. În tradiția românească, acest gen de convivialitate, frățietate și complinire acțională (vezi claca de altă dată) a avut drept consecințe un plus de soliditate comunitară, eficacitate, perenitate.
Pe mama domniei sale am cunoscut-o destul de bine, fiind oarecum vecini la blocurile din centrul Vasluiului (nu fiți geloși, cam tot orașul era situat în „centru”). Provenea din familie bună, cu rădăcini în ținuturile de aromâni din Balcani dinspre mamă, și Fălciu, dinspre tată, sau așa ceva, cu școală la pensionul de fete, cu un bun simț venit din vechime, cu cultură, comportament și cizelare specifică perioadei interbelice (cât a apucat, că veniseră, între timp, alte vremi). Era, cum se spune o „cucoană”, dar fără ifose, mai ales că astfel de trăsături nu se mai recunoșteau și cădeau anacronice în plin comunism. Cred că era adversivă regimului, nu fățiș, ci prin valorile pe care le promova: poziționare neaoșă, naturală, directivă, sancționabilă, mai ales cu vremurile pe care le traversam. Locuia în „jumătate” dintr-un apartament cu trei camere, o chestie pe care doar la Vaslui am întâlnit-o (mai erau și alți „chiriași” în aceeași situație), cealaltă parte adăpostind o altă familie. Nu pot să uit de grija pe care o avea față de băiat (fratele doamnei profesoare), pe care îl aștepta la pauza de prânz (lucra la autobază) cu „delicatețuri” cu lapte și miere de albine. A-propos de asta: am mers cu ea, într-o bună zi, la un domn pensionar cu stupi, de la care am achiziționat împreună miere de albini de cea mai bună calitate. Domnul respectiv, foarte respectabil, fost învățător dădea dovadă de un curaj nebun în a condamna direct regimul și pe Ceaușescu (cred că făcuse și ceva închisoare). Asta mi-a întărit convingerea că erau și alte fețe ale lucrurilor, că lumea e complicată și că nu le știam pe toate. Admir, în continuare, o astfel de poziționări, care au fost cu miile, și pe care nu le vom cunoaște vreodată. Pe tatăl domniei sale nu aveam cum să îl cunosc, avea o proveniență basarabeană, dar dispăruse, din păcate, mai demult.
O re-vedere frumoasă, cu mai mulți foști colegi și profesori, s-a consumat în urmă cu câțiva ani, în 2018, când la inițiativa câtorva colegi inimoși am sărbătorit 40 de ani de la terminarea liceului. Alături de amfitrionul școlii, directorul Victor Bibire, a fost doamna profesoară Iordana Bârlădeanu care a și strigat catalogul. Desigur, cu o mare emoție și nostalgie fiecare dintre cei prezenți a ținut câte un scurt cuvânt prin care s-a adus un omagiu școlii și profesorilor noștri (mulți trecuți la Domnul). Doamna profesoară, precum o școlăriță de altă dată, a avut aceleași emoții, dar a „garnisit” cu multă empatie și naturalețe frumosul eveniment prin discurs, prin ținută, prin deosebita relaționare. Încă o dată, distincția profesorală, cea dată, neaoșă, harică și-a spus cuvântul spre încântarea audienței.
Acum doamna profesoară Iordana Bârlădeanu este o pensionară activă, pe mai departe implicată în mica sau marea comunitate la care are acces. Pregătește pe mai departe copii, povățuiește, are grijă de unii umiliți sau uitați ai sorții, de pisici sau câinii de la bloc fără stăpâni. Chiar azi mi-a mărturisit bucuria că nu știu care copil, pregătit de ea la istorie și română, a trecut cu brio nu ști ce examen. Soțul – profesor universitar – a trecut la cele veșnice demult, iar feblețea ei, gingașa fiică, Andreea, medic în Iași, care îi calcă pe urme din perspectiva generozității, constituie reazemul din casă și prilej de bucurie și de mândrie. Dincolo de dialogul purtat la distanță, păstrez cu bucurie în memorie prezența lor la nunta fiicei mele de dinaintea pandemiei. Se pare că a trecut și ea prin boală, iar după această încercare pare mai hotărâtă în a continua mai apăsat lucrarea sa polivalentă și multi-directională de ordin caritabil, uman, spiritual. De abia aștept să ne revedem! Până atunci exprim imensa mea reverență și îi transmit multă sănătate, putere în activitățile ei dorite și aceste firave cuvinte de mulțumire, de admirație, de neuitare!
Constantin Cucoș, fostul său elev de la LICM (Iași, la 1 septembrie 2021)
