Copilul sau tânărul actual este integrat și integrează masiv mediul tehnologic și device-urile aferente în existența sa. Copilul mic se formează aproape natural în acest dat antropologic ce se adaugă, firesc, la alte planuri ale vieții pe care trebuie să le înțeleagă, să le folosească sau să le gestioneze. Nu prezența acestor tehnologii digitale constituie problema – care până la urmă ține de o dinamică obiectivă și rămân neutrale din punct de vedere axiologic, ci modul de raportare, de semnificare valorică și de uzanță pot deveni factori de interogație sau de generare a unor consumuri excesive și comportamente destructurante pentru individ sau colectivitate.
Desigur, utilizarea exagerată a gadgeturilor conduce, inevitabil, la diminuarea timpului pentru învățare, la o afectare a puterii de concentrare și de motivare a copilului pentru îndeplinirea unor sarcini care vin de la alții – profesori, elevi. Iar școala presupune, în modalități diverse, și așa ceva. Am spune că efectele negative nu sunt întotdeauna directe, imediate, ci se evidențiază în timp – progresiv, cumulativ -, materializând-se în cele din urmă în scăderea randamentului școlar, în rezultate slabe, în sub-realizare școlară, chiar abandon. Efectele directe ar consta în izolare și însingurare, desocializare, decuplare față de la realitate, consumarea energiei pentru activități nerelevante din punct de vedere formativ, pierderea din vedere a unor repere ce vizează sensul orientării și formării ca om, evadarea într-o lume fictivă, iluzorie. Toate aceste elemente devin factori favorizanți pentru periclitarea parcursului educațional. Asta nu înseamnă că accesul la tehnologii, prin aceste instrumente, trebuie interzis sau că utilizarea lor nu ar avea și efecte educogene. Se creează, prin intermediul acestor mijloace, situații de învățare și de antrenament în ce privește achiziționarea unor conduite ce susțin învățarea (interesul, perseverența, autonomia, focalizarea pe sarcină, învățarea unor algoritmi de lucru etc.). Prin transferabilitate spre alte tipuri de conținuturi aceste achiziții ar putea îmbunătăți, cel puțin teoretic, moduri de rezolvare a noi probleme. Numai că aceste achiziții sau procesări nu sunt susținute întotdeauna și de scopuri cu caracter explicit formativ, ci mai degrabă ludic, distractiv, recreativ, compulsiv. Or învățarea școlară presupune (și) alte tipuri de activități cu alte obiective.
De bună seamă se poate întrezări și o fațetă acceptabilă a dependenței, atunci când se apelează la un gadget (de pildă, la telefonul mobil) punându-se în valoare funcționalitatea, operabilitatea și imediatitatea transmiterii unor mesaje în raport cu părinții, colegii, profesorii etc. A avea acces aproape fără opreliști (sau pe baza unor reguli, cutume) la acest instrument, pentru a comunica operativ și eficient, mi se pare o chestiune de confort justificat, de bun simț. Nu trebuie confundată uzanța obișnuită, justificată cu abuzul de folosire prin fetișizarea instrumentului.
Care ar putea fi cauzele unei asemenea dependențe? Conduita de care vorbim este indusă de un traseu defectuos al formării ce presupune un anumit indiferentism al familiei, supralicitare ocupațională a părinților, lipsă de îndrumare, supraveghere, monitorizare ce trebuie să se manifeste dinspre mediul natural apropiat. De asemenea, o astfel de dependență este alimentată și de contextul informal – congeneri, grupul de prieteni, sau grupul școlar, care, prin imitație, contagiune, spirit chiar concurențial se ajunge la o supralicitare a uzanței acestei tehnologii care, cuplată și cu o structură de personalitate predispozantă (firi interiorizate, rebele), va conduce la situații grave care presupun intervenții specializate, costisitoare. De asemenea, nici școala nu ar trebui de-responsabilizată, anumite tipuri de activități sau conținuturi ar trebui să expliciteze și astfel de maladii sau efecte perverse ale uzitării în exces a tehnologiilor (la disciplina TIC, de pildă).
Această dependență poate fi prevenită sau, în cazul în care deja există, aceasta poate fi diminuată sau eliminată. Mai mult timp alocat copiilor de către părinți pentru discuții, activități casnice, plimbări, loisir, etc. ar constitui un punct de plecare pentru stabilirea unui raport optim cu dispozitivele tehnice ce presupun un consum individual. Neacordarea atenției sau neglijarea sunt conduite care facilitează evadarea acestora în artefacte. Folosirea tehnologiei de către tineri este bună, dependența psihologică de aceasta este problematică, de nedorit. Cheia rezolvării constă în a miza pe o introducere progresivă, atentă în tehnologie și pe un dinamic și bun dozaj funcție de vârstă, necesități, scopuri, așteptări, foloase pe direcția îmbogățirii persoanei inclusiv prin previzionarea unor activități recreative. Orice nou produs tehnologic presupune și o cultură a uzanței lui, atitudini pe măsură, iar de acest lucru trebuie să se preocupe părinții, școala, persoana în cauza. Nu prin excluziune sau ocultare ne ferim de tehnologie – de fapt, de efectele ei pernicioase, ci prin asumare și folosire înțeleaptă, echilibrată, conștientă. Cum device-urile vor avansa și se vor diversifica în viitor, mai ales cele digitale, inclusiv sub auspiciile unor uzanțe formative, este de dorit să se adopte o atitudine reflexivă, flexibilă, deschisă – de la acceptanță, permisivitate și ratificare, până la reticență, limitare sau îndepărtare temporară – dacă situațiile le cer. Iar de vizarea acestor scopuri sunt responsabili actorii educaționali primari: familia, școala, grupul informal, structurile asociative etc. care în ponderi, modalități și intervenții specifice, prin directivare, experimentare, punere în situații, exerciții de înfrânare etc. pot contribuie la o autonomizare a persoanei astfel încât aceasta, de una singură, să ajungă la o conduită responsabilă de folosire și raportare la noile tehnologii.