Un act educativ autentic se săvârșește în perspectiva unei întâlniri plenare dintre persoane. Și presupune o dinamică, o succesiune de căutări și de găsiri. A două ființe care se caută, au un surplus sau o cerință, au ceva de dat și de primit. Și asta aduce după sine dorite și încordate tatonări, căutări, aflări de sine și de celălalt. Întâlnirea paideică se întemeiază pe o bază comună în ce privește căutarea și găsirea. Ea presupune dintru început o subtilă potriveală, o necesară intersecție de putințe și dorințe (de a cunoaște, de a face, de a fi). „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit” – spune Blaise Pascal, denunțând faptul că orice căutător „știe” ce vrea să întâlnească având ceva din ceea ce el caută.
Întâlnirea educativă veritabilă este rară, unică și irepetabilă. Nu se ivește la tot pasul. Nu se confundă cu anosta adunare din sala de clasă – deseori obligatorie, obositoare, chinuitoare. Care, la un moment dat, nu mai este dorită, urmărită, râvnită. Adevărata întâlnire aduce ceva nou, are o fizionomie deschisă, cheamă și pregătește alte întâlniri. O bună întâlnire tinde să se reproducă, să se extindă valoric, să prefațeze alte întâlniri. Este un început pentru ceva care va urma. E o promisiune al cărei sfârșit este mutat mereu înainte. Survine ca o binecuvântare pentru ceea ce este și va fi. Implică total pe preopinenți, cu tot ce gândesc, trăiesc, înfăptuiesc. Chiar dacă aparent prin ea se activează cu prioritate anumite secvențe ale persoanei (un anumit mod de a gândi, de a cunoaște, de a viza lucrurile, de a le aprecia), până la urmă se scoate la iveală totul din ceea ce este fiecare. Poate că în asta constă valoarea ei: nu se limitează la un registru – să zicem intelectual – ci trezește multiple paliere de simțiri, de trăiri, de credințe, de proiecții fără de care schimbul nu ar avea autenticitate, fervoare și valoare.
Mai are ceva întâlnirea educativă: iese din obișnuitul și din rutina „școlărească”. Încalcă anumite „reguli”. E altceva decât o simplă „lecție”. E o „predare” atipică cu note chiar ilicite. E o „predanie”, de experiență și de sine, care nu se lasă împachetată disciplinar. Făcută în răspăr, subversiv, împotriva canoanelor „pedagogice”. Și care poate genera nedumiriri celor din jur, mai ales celor ce se cred de „meserie”. Fiecare își etalează persoana lui, problema lui, adevărul lui. Cu sinceritate, înțelegere, dragoste. Cu generozitate, onestitate, fidelitate. Cu dorința de împărtășire, apropiere, împlinire. Cu certitudini și îndoieli, cu plusuri și minusuri, cu lumini și umbre, cu înălțări și căderi. Printr-o mare responsabilitate și conștiință a importanței diadei: numai eu îți pot da ceva, numai tu ești în stare să primești. Se naște o solidaritate întreținută printr-un acut simțământ al privilegiului. Asta – o știe orice profesor – nu este deloc prescris și nici permis de normele statornicite. „Vai, dar așa ceva nu sunt obligat să fac!”. „Ce-o fi vrut să spune acest profesor?”. Mersul acestei legături se rostuiește pe măsură ce se edifică și înaintează. Prin depășirea unor piedici, prin încălcarea unele reguli și instaurarea altora noi. În asta constă, poate, valoarea, altitudinea și tăria acestei întâlniri.
Un astfel de cuplaj rar, deodată noetic și profund spiritual, generează demnitate, stimă de sine și o mare putință de a fi tu însuți. Admirabila întâlnire presupune o prezență neaoșă, spontană, deplină, pură. O atare potriveală ne obligă să punem la treabă ceea ce e mai bun în noi. Nu cum am fost, ci cum suntem în stare să fim. Nu cum prescriu canoanele, ci cum suntem în stare să ne proiectăm, să devenim. E departe de ipocrizie și fățărnicie. E o ocazie unică de recunoaștere și asumare a ceea ce suntem. E un mod de a-ți tura „motorul” ființial și a accelera mersul existenței tale. E o șansă de a depăși obstacole și a urca trepte. E un mod curajos, fățiș și responsabil de asumare a destinului tău – și a alterității.
Întâlnirea paideică e un punct al unui itinerariu fără sfârșit. Nu e un capăt, ci un mereu început. Trezește o bucurie și o nerăbdare pentru alte rodnice întâlniri. Vine permanent cu o continuare și un rest. Că ceva profund, esențial, fenomenal nu s-a produs. Că ceea ce e cu adevărat important urmează să se ivească. Deschide un mister ce va fi „rezolvat” data viitoare. O bună întâlnire se lasă cu o insatisfacție, cu o lipsă, cu o carență. Cu un anumit gol care trebuie numaidecât umplut. Că ceva mai poate fi dezvăluit, povestit, trăit. Că lucrurile pot fi văzute și altfel. Perspectiva revederii se vădește, dorința împărtășirii crește, dorul re-întâlnirii se pregătește.
E important să reflectăm, de asemenea, și la ceea ce se întâmplă după întâlnire. Am putea spune că ceea ce e mai important are loc în urma întrevederii, în forul interior al celor care au participat la așa ceva. Și că decantările sau procesările ulterioare sunt mai valoroase decât gesticulațiile care tocmai s-au consumat. Nu ceea ce se spune explicit, și care pare a fi închis, ci consecințele unei întâlniri contează – că te pune pe gânduri, te răscolește, te schimbă etc. O bună întâlnire te zgâlțâie puțin, te scoate din indiferență, te pune pe gânduri. Poate declanșa și o anumită criză, o schimbare chiar de profunzime. Detașarea de concretețea contextului întâlnirii, de circumstanțele de tot felul te poate face să vezi mai lămurit și mai clar lucrurile. Și că distanța (temporală și spațială) te predispune să dai târcoale bagajului ideatic sau spiritual, acesta transformându-se într-un referențial ce se demultiplică sau se nuanțează de câte ori te rabați asupra lui.
Nu toate întâlnirile se anunță mari dintru început. De multe ori, ele încep cu dezamăgiri, îndoieli, rateuri, înșelări. Survenind, mai apoi – dacă e vorba de o întâlnire veritabilă – căi sporitoare, promițătoare, convingătoare. Mai mult decât atât, nu orice schimb/întâlnire inter-personală este dublată și de una spirituală. Conveniențele de tot felul ne obligă și la replieri formale, fără substanță și miez. Că ești obligat, că așa se cade, că așa este „civilizat”. Apoi, unele întâlniri sunt doar începute, frânte, eșuate. Duse până la sfertul sau jumătatea drumului. Că timpul nu are răbdare, nu apar momente prielnice, resorturile interne nu s-au potrivit sau nu au avut o aceeași cadență.
Evident, nu toate întâlnirile au altitudinea sperată. Și nici toate promisiunile sau nădejdile se împlinesc. In plus, aceste întâlniri nu sunt de găsit pe „toate drumurile”. Și, pe urmă, nici nu e bine să se spună sau să se potrivească „totul” dintr-o dată. Multe calibrări survin după. Ceea ce e important este acel vector misterios care stă la baza intersecției și râvnitei întâlni. Vector despre care nu știm de unde vine și ce e cu el. Când începe și când se termină. Și ce lasă în urmă.