Competențele și cultura digitală vizează nu numai dobândirea unor cunoștințe sau abilități de a utiliza device-uri, programe, rețele virtuale de socializare etc. ci, mai ales, de a valoriza și a reflecta asupra conținuturilor purtate de acestea, de a separa informația bună de cea falsă sau periculoasă, de a integra în spirit critic, în formarea ta, atât instrumentarul cât și potențialul acestuia pentru un plus de informare, de cunoaștere, de edificare. Încât, temele și activitățile subsumate educației digitale – prin TIC sau alte activități curriculare apropiate – trebuie să țintească formarea acestor deprinderi prin exerciții concrete de semnificare și interpretare a unor informații concrete, de discriminare valorică, de interiorizare a unor criterii de judecare, corelare, integrare a informațiilor. Până la urmă, obiectivul final îl constituie autonomizarea tânărului în a decela o astfel de ipostază a cunoașterii și „imunizarea” lui în raport cu eventualul potențial pernicios, manipulator pe care îl poate avea bagajul informațional din ce în ce mai imens, necontrolat, indeterminat. Demers care, s-o recunoaștem, este dificil, complex, etapizat, dar care se justifică într-o societate numită a cunoașterii. „Sociabilitatea” virtuală, care a devenit …reală, poate fi și ea învățată, cultivată, ghidată prin noi virtuți la care trebuie să ajungem.
Secvențele curriculare bazate sau aflate în conexiune cu cele vehiculate în spațiul virtual, mai mult sau mai puțin explicitate de programele școlare, posibil de a fi dezvoltate la mai toate disciplinele școlare, solicită din partea profesorilor noi abilități de identificare, integrare și semnificare didactică a acestor ipostaze ale „cyberculturii”. Cultura „clasică”, ca atare, suportă, deseori, dedublări, extensii sau noi înfățișări prin astfel de artefacte tehnologice. De asemenea, presupun și solicită o poziționare și gândire critică din partea elevilor, în condițiile în care foarte mulți sunt conectați direct la perimetrul virtual sau sunt integrați în rețele de socializare bazate pe conectivitatea informatică.
Gândirea critică, reflexivă poate deveni o pavăză, un instrument de filtrare, apărare, acceptare sau respingere a ceea ce, informațional, vine din exterior. Această se formează și se exersează nu în gol, ci în raport cu un anumit conținut, în circumstanțe date, prin acțiune expresă și în deplină cunoștință de cauză. Credem că la toate disciplinele e loc pentru astfel de exerciții pe care profesorii ar trebui să le identifice la nivel de conținuturi sau situații de predare. Chiar dacă materia nu este structurată explicit în acest sens, prin intermediul derivatelor sau suporturilor curriculare, profesorii înșiși trebuie să exploateze o astfel de poziționare față de cunoașterea ce o predă. E bine să construiască, la un moment dat, și prilejuri de predare interogativă, chiar auto-reflexivă, pentru a încuraja poziționarea critică față de cunoaștere, de orice factură ar fi. Profesorul însuși, ca mod de predare, de explicare, de interogare, de evaluare etc. devine un model pentru elevi, din acest punct de vedere. Prin exemple concrete de vehiculare a informațiilor la nivel societal – și benefice și pernicioase – inclusiv prin rețelele virtuale, profesorii pot fructifica aceste situații pentru a dezvolta la elevi conduita de receptare și filtrare valorică a informațiilor. Poziționarea critică a elevului este precedată de o demonstrare efectivă că profesorul o posedă și o pune în acțiune. Din păcate, o astfel de opțiune nu este atât de frecventă cât ar fi necesară (dacă nu cumva, în unele situații, profesorii înșiși devin factori de fixitate, de obtuzitate, de manipulare…).
Conduita critic-reflexivă prefațează și fundamentează conduite derivate, dar nu mai puțin importante, necesare viitorului adult cum ar fi responsabilitatea socială, implicarea comunitară, activismul în cunoștință de cauză, inclusiv politic. Cum poate sistemul de învățământ, prin intermediul practicilor formative aferente, să promoveze responsabilitatea civică a elevilor? O poate face direct, prin intermediul unor discipline școlare – cum ar fi Educația socială, statuată diferențiat la toate clasele de gimnaziu, sau prin alte obiecte de studiu, la nivel de liceu (Filosofie, Istorie, Logică, Economie etc.). Însă, în mod difuz, secvențial, formarea responsabilității față de propria persoană sau față de alții ține și de fiecare disciplină în parte. Chiar dacă nu explicit, formarea acestor competențe vor fi avute în vedere și la Română, și la Matematică, și la Biologie, și la Geografie, și la Religie, și la Sport etc., nemaivorbind de alte discipline cu conținut umanist (opționale, facultative etc.).
Sociabilitatea, spiritul colaborativ, omenitatea, atenția față de celălalt și grupul din care faci parte, ca premise pentru activismul civic, pot fi dezvoltate inclusiv prin strategiile și metodele de predare, nu numai prin conținuturile școlare care se transmit elevilor. De asemenea, o mare contribuție poate veni dinspre activitățile extra-curriculare, nonformale, născute sau diriguite de școală ori în parteneriat cu alți agenți sau entități comunitare. Cultura și conduitele civice se dezvoltă în acțiune, și nu la modul abstract, prin teoria ce se poate preda la un moment dat. Ar fi bine ca școala să dezvolte cât mai multe activități de exersare a responsabilității față de semeni prin punerea în situație, prin asumarea efectivă a unor răspunderi, prin ajutorare, implicare, participare, empatizare cu oameni, cu situații, cu probleme. În acest fel, școala poate deveni un „laborator” societal de pregătire a tânărului pentru o bună și responsabilă lucrare a acestuia pentru binele cetății.