Trăim într-un univers real, dar și într-un imens spațiu ireal. Ceea ce nu găsim în preajmă, încercăm să creăm dincolo de noi. Ne „mutăm” dorințele noastre, nerealizate pe moment, într-un teritoriu ce ne depășește. În conformitate cu lozinca „actualul nu ne place, doar posibilul ne satisface”. Dacă, de pildă, simțim că nu suntem pe deplin mulțumiți de meseria pe care o avem, ne imaginăm că am putea face și altceva. Dacă locuința pe care o posedăm ne plictisește, visăm la alta și mai bună. Dacă prietenul ne dezamăgește, proiectăm în alții ceea ce am fi așteptat de la el.
Suntem ceea ce suntem și prin ceea ce ne lipsește, prin ceea ce am vrea să fim, să devenim, să ni se recunoască. Chiar dacă unele din calitățile noastre (dorite) sunt evidente ori confirmate, de noi sau de alții, vrem să arătăm că putem să fim și mai mult, și altfel. Oricâtă recunoaștere ni se conferă, simțim că mai e loc pentru ceva, că putem etala și alte fețe, că putem evolua, că drumul nu s-a sfârșit.
Apare, însă, în această proiectivitate nesfârșită, pericolul unei rupturi între ceea ce suntem cu adevărat și imaginea despre cum am putea fi. Nu mai avem puterea de a ne percepe contururile reale, ne raportăm mai mult la partea gonflabilă (și inexistentă) a personalității noastre. Cu alte cuvinte, imaginea proiectată despre noi înșine nu mai are nici o acoperire în realitate. Ne creăm o imagine despre ceea ce pretindem să fim, fără a atinge vreodată contururile acestei deveniri. Ce facem, mai exact, în acest sens? Ne mitologizăm singur personalitatea, ne supradimensionăm realizările, alimentăm laudele altora la adresa noastră, ne „îmbătăm cu apă rece”. Ce sunt curriculum-urile vitae, de pildă, decât auto-oglindiri ale unor realizări în acord cu așteptările epocii? Ce sunt siturile sau blogurile personale, decât raportări narcisiste la propriile repere biografice? Ce sunt aplecările unora de a îngurgita ficționalitatea (a filmelor, a emisiunilor de divertisment), decât deșarte evaziuni înspre teritorii ce nu ne aparțin? Dacă e să fim sinceri până la capăt, puține dintre lucrurile „afișate” sunt ale noastre, ne produc adevărate bucurii, ne reprezintă la modul cel mai profund. Arătăm de multe ori altora nu ceea ce suntem, ci ceea ce așteaptă alții de la noi, cu credința că ne înălțăm în fața lor.
Se instituie, așadar, o inflație a imaginarului prin ascunderea sau desconsiderarea realului. Ca și în cazul inflației financiare, când se emit bani fără acoperire în bunurile reale, ne conturăm o existență falsă, de fațadă, fără ca aceasta să fie cu adevărat. Ne creăm o personalitate fără acoperire, care nu-și găsește un corespondent în ceea ce facem sau suntem. Ne furăm, cum se zice, singuri căciula. Ne ajută asta la ceva? Unii vor fi tentați să creadă că da. Poate, pe moment. Dar, pe termen mediu sau lung, nu-i decât o amăgire. Un mod mincinos de a trăi.
Cunosc multe persoane care așa își hrănesc existența. Și, uneori, eu însumi alunec în astfel de deșertăciuni. Că nu ce cred eu despre ceea ce sunt e important, ci ceea ce cred alții că sunt. Și-mi pun uneori întrebarea: nu cumva eu ființez prin ceea ce nu sunt, nu cumva existența mea e un rezultat al imaginației, al proiectelor și mai puțin al faptelor reale? Nu cumva mă pierd într-un văl iluzoriu ce îl pun înaintea mea și care mă face să nu mai știu ce e cu mine? Nu cumva nălucirile mele devin suficiente sieși, oprindu-mă să-mi deslușesc „realitatea” mea?
Conform teoriilor psihologice, e bine ca ființa să se proiecteze într-o realitate mai bună. Vizând pozitivul, omul se avântă înspre adeverirea lui. Numai că o astfel de „azvârlire” înainte, dacă nu are un temei real, ne trimite dincolo de noi și de existența autentică. De aceea, credem că putem înainta cu adevărat, când ne asumăm propriile realizări, limitări, nimicnicii. Căci, la piață fiind, nu te poți alege decât cu ceea ce îți îngăduie punga. Doar dacă, fără să te vadă nimeni, bagi mâna unde nu trebuie.
Trăim într-o epocă în care asistăm nu numai la o inflație a bunurilor, ci și la una simbolică, a reprezentărilor noastre despre lume. Industrii de tot felul sunt puse la treabă pentru a ne plasa în miezul irealității. Publicitatea și propaganda sunt exemple în acest sens. Prin intermediul lor, ni se induc trebuințe nefirești, peste puterea noastră de a le asimila sau suporta. E necesar, de bună seamă, să ne dimensionăm mai înțelept nevoile, să ne oprim uneori pe loc, să ne autoimpunem anumite limitări – chiar nevoințe. Asta ne-ar ajuta să revalorizăm lucrurile în adevăratele lor proporții. Căci dacă pierdem priza realității, ne excludem singuri din orizontul umanității. Dacă trăim doar cu himere, devenim asemenea lor. Dacă uităm cine suntem, nu mai putem înainta.
Să ne permitem atâta irealitate pe cât de realiști suntem!