Orice demers formativ presupune o pregătire a individului pentru a face față solicitărilor exterioare dar și interioare. A-l forma pentru o profesie, pentru a se pune la dispoziția celorlalți, pentru a se integra în comunitate reprezintă un prim obiectiv al educației. A-l forma – în plus – pentru a se cunoaște pe sine, pentru a-și da răspuns la propriile căutări și interogații, pentru a lua o poziție față de ceea ce află sau se întâmplă în jur constituie un al doilea obiectiv nu mai puțin important decât primul.
Constatăm însă că al doilea „pachet” de obiective este de multe ori desconsiderat, dacă nu cel mult considerat a fi implicit. Educația este centrată în continuare pe acumularea de cunoștințe, are o fizionomie puternic raționalistă, a devenit mult mai pragmatică, vizându-se cu prioritate apropiatul, competența cerută de piața muncii, vandabilul. De ce să se mai studieze atâta literatură, religie, psihologie, logică, limbă greacă sau latină, chiar matematică, dacă acestea nu „ajută” la nimic? De ce să ne mai împodobim atât de mult spiritul sau interioritatea dacă mai multă chemare o au competența vizibilă, acribia profesională, exterioritatea și fațada? Nu-i suficient că individul „știe” sau „știe să facă”? De ce să ne mai intereseze ce „este” el, ce are pe „dedesubt”, ce „crede”, ce „poate să devină”?
O societate sănătoasă are nevoie de oameni în stare să se înțeleagă, să se autoconducă, să-și dobândească libertatea și s-o folosească în mod corespunzător. Dominația numărului, a cantității, în detrimentul calității, poate conduce la un deficit de umanitate și la efecte aberante. O educație care nu se adresează interiorității rămâne incompletă și chiar nocivă.
Realitatea apropiată ne arată de multe ori unde poate duce o educație polarizată pe instrucție și cunoaștere: indivizi deosebiți de „echipați” din punct de vedere intelectual, dar care clachează sub aspect emoțional sau comportamental; ”bestii exacte” care își pun competența în slujba unor scopuri reprobabile; buni profesioniști dar care sub aspectul moralității lasă de dorit etc. Trăim, desigur, într-o societate a cunoașterii și asta ne obligă să învățăm să o manevrăm. Dar cu noi cum rămâne?
Finalitatea autentică a educației stă în pregătirea persoanei pentru a sesiza semnificațiile adânci ale realității. A realității de lângă noi, dar și din noi înșine. Aceasta presupune nu numai o poziționare exterioară, contemplativă, detașată, ci și o trăire pe cont propriu a acestei realități. Realitatea nu are nici o noimă dacă este doar descrisă, știută, și nu și experimentată, trecută prin filtrul unei subiectivități sau sensibilități. Realitatea nu este cunoscută cu adevărat dacă nu este ”realizată” semnificația ei la nivelul unei experiențe individuale. Această ar însemna să ne „ridicăm” deasupra ei, să o integrăm în multiplele date ale experienței – ale altora sau ale noastre.
Realitatea nu trebuie doar știută, ci și ratificată prin intermediul unei angajări existențiale. Despre durere sau iubire poți să afli mai mult dacă le și con-simți (prin proiecție sau trăire efectivă). Desigur, școala nu poate „reface” toate experiențele posibile ale omenirii iar teoriile sau stările despre care se discută în sala de clasă nu pot fi „personalizate”. Nu poate fi „trăită” teoria relativității, nici presupoziția bin-bangului, nici criza economică, nici mai știu eu ce boală de stomac… Însă, semnificațiile acestor situații, ca și rezonanțele lor în mintea și sufletul celor care învață, pot fi „realizate” prin diversele poziționări sau atitudini față de acestea. Numai că, în programele școlare nu sunt vizate și aceste obiective educaționale….
Și totuși, încearcă școala noastră așa ceva? Doar pași timizi. Avem de a face cu un învățământ pus pe descriere, pe acumulare, și mai puțin pe punerea în situație și pe edificarea interioară. Elevul învață multe teorii, dar nu este capabil să le încadreze valoric, să le acorde un sens și un rost. Mai mult decât atât, învățământul nostru cultivă concurența și distanța inter-subiectivă. El îl însingurează pe individ, îl pune în situația de competiție cu un altul; îl ambiționează să fie mai presus față de celălalt, chiar împotriva lui. O cunoștință sau o trăire capătă o altă lumină dacă acestea sunt generate printr-o împreună vibrare și co-participare. Dimensiunea comunitară a învățării (prin comuniune și co-împărtășire) este din ce în ce mai firavă. Am intrat într-o eră a concursului generalizat în care învinge cine știe sau este „mai bun”.
Și mai este un aspect ce trebuie punctat. Învățământul actual tinde să devină unul de masă, impersonal, pus pe profit și pe randament. Educația se face „cu clasa”, cu un grup masiv, și mai puțin prin intermediul relației duale dintre un maestru și un discipol. Schimbul uman, personal, pare a fi pus între paranteze. Doar la nivelurile mai înalte (master, doctorat) se întrevăd raporturi firești, ce pot genera relații de co-laborare și co-generare profitabile. Cu cât urcăm pe anumite niveluri de învățământ, cu atât putem spera la ocazii de învățare mult mai naturale și mai autentice. Dar, din păcate, la aceste niveluri nu pot accede prea mulți și atunci când acest lucru se întâmplă nu dispare pericolul reiterării a ceea ce s-a întâmplat până acum: o relație rutinieră, plicticoasă, birocratică.