Învierea e în fiecare dintre noi

Învierea Mîntuitorului Iisus Hristos ar trebui să faciliteze o „trezire” interioară, personală, să ne scoată din stările amorțite, letargice și să ne înalțe spre alte zări valorice. Exemplul iubirii jertfelnice, concretizat de Mântuitor, ar trebui interiorizat și aplicat de fiecare dintre noi. Pentru cei care nu au ajus să simtă misterul credinței, un astfel de prilej ar marca o cotitură existențială, o „adulmecare” a unei stări ființiale direcționată de un sens. Pentru cei care deja au pregustat din acest dar, ar fi bine să continue urcușul pentru a afla și alte bucurii ale promisiunii, iubirii și dragostei infinite a lui Dumnezeu.

A existat și există o anumită constantă a aceste mari sărbători a creștinătății: năzuința perpetuării spiritului prin regenerare, bucuria trăirii prin solidarizare și comuniune a acestui miracol, expansiunea și revigorarea sufletească. Această constantă se reeditează an de an, cu mai intensă vigoare, cu mai largi rezonanțe interioare, cu mai mari bucurii. Depinde de noi, de felul cum ne-am pregătit, de cât de mult l-am căutat și îl avem în noi pe Dumnezeu. Căci dacă sufletul și trupul nostru nu se transformă în templu, să nu sperăm la ivirea divinității. El vine și se așază acolo unde este un loc pregătit și pentru El în inima noastră. Ne ducem spre El după ce, într-o anumită măsură, deja Îl avem. Există o metafizică a pregătirii ce prefațează, prin gesticulații și așteptări specifice, ivirea marelui eveniment. Experiența liberconsimțită a „nevoinței”, a „uitării de sine” își are rațiunea ei în economia și experiența sacrului. Profanul este contaminat de „miresmele” sacrului înainte de ivirea sau săvârșirea lui.

Motivul Învierii (sau al trezirii) este des întâlnit atunci cînd se are în vedere formarea și educarea omului. Alături de metafora cioplirii (pietrei de către sculptor), a modelării (lutului de către olar), a iluminării (de la o torță, de la un foc), a corăbierului (ce înfruntă marea și furtunile), a grădinarului (ce ajută pomii și florile să crească) etc., motivul renașterii le înglobează pe toate acestea datorită forței transfiguratoare ce rezultă prin conlucrarea unui interior (omenesc) și al unui exterior (divin). Învierea presupune nu o simplă acțiune din exterior, ci o resurecție interioară ce stă sub zodia unei exteriorități ce ne depășește dar care ne cheamă să îi urmăm exemplaritatea. Ne lepădăm de o viață veche, secundă, pentru a da curs unei vieți reînoite, fundamentale. Stârpim omul vechi din noi pentru a lăsa loc omului nou. E necesară o discontinuitate asumată, o ruptură ființială, de aruncare a răului din noi și de revelare a binelui.

Reconversia interioară nu este un lucru evident, spectaculos, nu survine dintr-o dată și nu apare așa de facil. E nevoie de o scînteie de iluminare (ivită uneori după oarece dureri sau nemulțumiri), de revizuirea țintelor, de revalorizarea priorităților, de un efort volitiv, de răbdare și persistență. Îți așterni viața (trecută și prezentă) în fața ta, îți judeci faptele, te reculegi, te îmbărbătezi și mergi mai departe. Te lupți cu întunericul din tine, îl stîrpești și de lași purtat de fluviile de lumină. Nimic din ceea ce e trainic și valoros nu vine de la sine. Până și suferința, re-semnificată cum trebuie, devine un prilej al acestei auto-revelări. Bucuria regăsirii e cu atât mai mare cu cât și truda a fost pe măsură.

O astfel de „înviere” în plan individual poate conduce la o reînnoire a noastră a tuturor, a comunității, a societății. Nu putem spera la o reformare a omenirii, fără reformarea omului (a fiecărui individ în parte). Calitatea unui edificiu depinde (și) de valoarea fiecărui element constitutiv în parte. Cu „cărămizi” de calitate ne putem încumeta să construim structuri „arhitectonice” inedite, valoroase și trainice.