Nu se poate vorbi de identitate de sine fără raportarea la altul sau la evoluția noastră în timp. Suntem ceea ce suntem ca individualitate și prin “lipsa” pe care o căutăm sau o găsim în alteritate. Altul este un prilej de descoperire și conștientizare a realei identități. Căci, în căutarea celuilalt, ne deslușim pe noi înșine, ne dăm seama de ceea ce suntem, sperăm, merităm. Frumusețea existențială ne este dată de celălalt, de miracolul ieșirii din sine, de proiectarea în altul, de iubirea celui apropiat – ca și a celui îndepărtat!
În această proiecție în/spre altul putem să ne împlinim și să ne percepem plenitudinea sau limitele reale. Subiectul se relativizează în raport cu altul sau cu diferitele circumstanțe, își deschide anumite paliere identitare care sunt compatibile cu cele purtate de alții. Avem de a face cu o organizare “modulară” a personalității, diferitele module spirituale asamblându-se și activându-se în funcție de numeroase variabile (e nevoie, uneori, de o evidențiere „cameleonică” a noastră!). Identitatea culturală autentică este flexibilă, modificabilă, structurantă, autoconstructivă. Ne „descoperim” ca personalitate pe măsură ce intensificăm relațiile cu celălalt. Desigur, personalitatea se organizează în jurul unui nucleu axiologic relativ stabil, dar care polarizează, din mers, valori adiționale, aduse de mediu. Identitatea personală este oarecum contradictorie: ea presupune entități categoriale, intolerante la schimbare, bazate pe fidelitate față de propriile valori, dar și entități atributive, modificabile și deschise la incitările valorice ale mediului. În fond, dacă rămânem țepeni, fixați irevocabil în nișe valorice hotărâte, nu avem nici o șansă de a adulmeca, a întâmpina sau a genera noul!
Raportarea la alteritate poate împrumuta caracteristici contradictorii, paradoxale. Confruntarea cu alteritatea poate provoca reacții de adversitate, de condamnare, de respingere, din anumite puncte de vedere, dar și de atragere, de acceptanță, de admirație, din alte puncte de vedere. Calitatea relaționării cu ceilalți nu este întotdeauna precisă, definitivă. Poți foarte bine să accepți pe „străini” din punctul de vedere al obișnuințelor, manifestării culinare, artistice etc. dar, în același timp, poți să-i respingi ca limbă, filiație religioasă, gesticulații individuale. Raportarea la alții nu este globală, ci secvențială, selectivă.
Nu de puține ori, raportarea la altul se face prin valorizarea unor dimensiuni neimportante, chiar false. Să luăm cazul reprezentării exotice, destul de frecventă, ca modalitate de raportare la altul. Valorizăm la rromi, de pildă, nu ceea ce au ei definitoriu din punct de vedere cultural (oare știm cu adevărat în ce constă cultura lor?), ci anumite comportamente cotidiene care par a fi diferite de cele ale majoritarilor (o anumită „aplecare” speculativă, un anumit „gust” artistic etc.). Exotismul înseamnă exaltarea unor aspecte despre alteritate, care trădează de fapt o ignoranță crasă. A privi spre celălalt mistificându-l, a valoriza îndepărtatul sau raritatea și deformându-le în funcție de visuri și fantasme, acestea constituie forme de întrupare a exotismului. Tentativa exotică de luare în seamă a celuilalt pare a fi un soi de voluntarism construit pentru a scăpa de sub zodia banalului sau anunță poate un semn al crizei de identitate, sau, și mai grav, de prejudiciere deliberată a respectivei culturi. Proiecția imaginară în exotism presupune o viziune parțială și incompletă asupra altuia, asupra celuilalt, asupra îndepărtatului, neobișnuitului. Nostalgia tradițiilor pierdute, a obiectelor dispărute, a gesticulațiilor primitive, inocente, toate acestea maschează o formă rudimentară de arheologie culturală sau de turism facil. Dorința de a-l pune pe altul în scenă cu orice preț, de a-l limita la un simplu prilej de spectacol sau joc, nu fac decât să-l excludă pe celălalt cât mai departe, să-l eclipseze spiritual, să-l reducă la un obiect iluzoriu, edulcorat sau de comparare negativă, împiedecând în acest fel autentica întâlnire, comunicare, intercunoaștere.
Apropierea față de altul nu poate fi totală și nici nu este bine să fie așa. În fapt, fiecare, ca individ sau entitate grupală, posedă un fond valoric inconfundabil și insondabil. Relația cu altul – cu străinul – prezintă o dublă dimensiune: cea de stereotipizare, de prejudiciere ca urmare a procesului de categorizare și de atribuire valorică (în concordanță cu reprezentările mele), și cea de menținere a unei distanțe culturale, de realizare a conștiinței diferenței de coduri, de sisteme de valori, de obișnuințe. În legătură cu această distanță necesară, nu trebuie creată iluzia abolirii, ci a temperării, a potențării, a stăpânirii acesteia în limite acceptabile. Nu trebuie avută ambiția transparenței, a “dezgolirii” totale a alterității culturale. Merg spre celălalt nu cu gândul să aflu totul despre el, să intru (spiritual) în el, să devin ca el. O astfel de gesticulație conduce nu la delimitare, ci la …desființare!
Raportarea interpersonală și interculturală pune în evidență jocul firesc dintre cunoaștere și necunoaștere, dintre închidere și deschidere, dintre concentrare și difuziune, dintre transparență și mister.