Iertarea – un corelat al iubirii

Asupra iertării, literatura psihologică și pedagogică este foarte sărăcăcioasă. Despre ea nu s-a scris aproape deloc, iar atunci când este invocată se constituie într-un factor secundar care ar determina alte conduite “demne” de interesul științelor susmenționate. Iertarea este înțeleasă ca o condiție a evitării stărilor anxioase, care conduce la stabilitatea intra-psihică, la un anumit confort ce anunță o bună relaționare cu alte persoane. În psihoterapie, ea este recomandată pentru vindecarea psihozelor sau a unor stări depresive. De asemenea, iertarea este amintită atunci când se face referire la uitare, mai mult în calitate de stare neutrală, naturală și nu ca o pornire intențională, stabilă a ființei umane. Dacă ar fi s-o “definim” prin intermediul conceptelor acestor discipline, am putea spune că iertarea este o conduită complexă, de ordin cognitiv, volițional și emoțional, cu caracter adaptativ, de “anihilare” a unor porniri distructive la adresa altei persoane, de sublimare a “răului” interior în ceva inofensiv și stabilizator pentru ca un subiect să intre într-un raport normal cu altcineva.

Suntem foarte mirați de faptul că o astfel de valoare comportamentală a fost trecută cu vederea de acest cadraj teoretic. Poate și din cauza complexității acestei conduite, poate datorită “miopiei” unor constructe teoretice care nu “văd” decât realități convenabile (ușor de descris, de descifrat), dar poate și datorită unor cauze “ideologice” pentru că, vezi doamne, știința nu se ocupă de chestiunile “obscure” (ca să nu zic obscurantiste). Literatura creștină, în schimb, a substituit cu brio ceea ce știința ar fi putut să facă. Și nu este singura realitate spirituală neglijată; amintim în treacăt și alte stări precum iubirea, pocăința, dăruirea, compasiunea, jertfirea etc. care s-au “bucurat” cam de același tratament.

“Iertați-vă unii pe alții”, “nu lăsați să apună soarele peste mânia voastră”, “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac…”, “și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…” – iată câteva îndemnuri care exprimă nu numai una dintre cele mai importante conduite ale creștinismului, ci și esența acestei valori. Iertarea ne scoate din condiția umană „decăzută” pentru a ne înălța la una pe care Dumnezeu ne-o propune pentru a deveni întru asemănare cu El. „Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-vă și vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei VI, 12, 14-15). Nu este vorba de o simplă poruncă, cu caracter ultimativ, ci de o recomandare pentru a fi asemenea Mântuitorului. Legea „nouă” vine cu un alt înțeles al raportării la cel care ne greșește: „Ați auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: să nu stați împotriva celui rău… Ați auzit ca s-a zis: să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc (Matei V, 38-44). Iertarea înseamnă să ne reconstruim persoana în concordanță cu o altă zare de valori, punând în paranteze egoismele și infatuările de tot felul, pentru a-l înțelege și ferici pe celălalt. Iertarea este iubirea în cea mai concretă prefigurare a ei. Ea presupune o reconversie a propriei ființe pentru a-l accepta pe celălalt (bun, ne-bun, nu mai contează cum). Ea presupune ridicare pe o nouă treaptă existențială, prin obnubilarea unor porniri ce ne sărăcesc. Iertarea este o „trambulină” subiectivă de transgresare a răului, de aureolare pozitivă a lui, de înaintare către pace, regăsire, îmbogățire. Este un mod de a ne descoperi și a ne împăca cu noi înșine. Este dărnicie, generozitate, expansiune, chiar dacă aceste acte nu se văd, nu primesc o expresie exterioară. Este o stare interioară prin care legea divină devine o lege personală. Cu acest act, supranaturalul coboară în noi și în relația cu celălalt.

Iertarea presupune o re-naștere axiologică, o repoziționare față de tine în raport cu un altul. Nu înseamnă uitare (care este pasivă), ci refacere activă a propriului contur spiritual. Nu asupra altuia lucrăm (chiar dacă pe acesta îl vizăm), ci asupra nouă înșine. Nu se face din considerente de fațadă, din politețe, că așa se cade. Desigur, la iertare nu ajungem imediat, ci prin multiple decantări, deliberări, eliberări. Iertarea nu survine dintr-o dată, pe nepusă masă ori la comandă. Ea antrenează modul nostru întreg de a fi, cadrajul valoric interior, istoria existenței de până la un moment dat. Este supremul examen de voință și de re-orientare existențială.

Astfel de chemări nu concordă cu „legile” actuale ale unei societăți concurențiale (translate, de bună seamă, și în spațiul educațional). Suntem îndemnați la tot pasul să intrăm în competiție, să ne impunem personalitatea, să ieșim în față. Învățământul contemporan este construit pe presupozițiile ne-iertării, ale consemnării, ale sancționării, ale culpabilizării, iar acest lucru nu conduce decât la o ființă auto-suficientă, infatuată și ne-liberă. Școala ne învață cum să ne impunem în fața semenilor, și mai puțin în serviciul lor. Când și cum ne poate învăța să (și) iertăm?