Sărbătoarea Sfintelor Paști poate fi un prilej de interiorizări, de rememorări, de edificări. A existat și există o anumită constantă a aceste mari sărbători a creștinătății: năzuința perpetuării spiritului prin înviere, bucuria trăirii prin solidarizare și comuniune a acestui miracol, expansiunea și revigorarea sufletească. Dacă aceste constante se salvgardează, restul nu mai …contează. Chiar și în anii formării mele în regimul trecut, astfel de determinări nu au putut fi puse la zid. E drept că această mare sărbătoare nu ținea de agora, nu era „recunoscută” oficial, se consuma într-un registru mai intim, într-un perimetru domestic dar destul de intens și cu o consistență destul de paradoxală dacă e să ne raportăm la acele vremuri și avatarurile lor Nici un însemn exterior, „societal” nu anunța ce se petrece. În schimb, în casele noastre multe se petreceau. „Tu unde coci pasca?, ți-e bun cuptorul?, aș putea să vin la tine?, îți dau și ție niște vopsea pentru ouă!, unde ai găsit cacao?, mergi diseară la denie?, cumpără-mi și mie niște lumânări din ceară curată!, când tragi vinul din butoi?, ce haine frumoase ai!…„ – acestea sunt frânturi din replicile care se zămisleau atunci și care au rămas în memoria noastră adâncă. Nu mai vorbesc de pregătirea interioară a fiecăruia, după puteri, postul, împărtășania, participarea la slujbele deniilor și la Înviere. O văd, parcă și acum, în zare, venind pe cărarea dintre casele noastre, pe bunica, oarecum spășită, cu baticu-i negru, ținând trei lumânări în mână. „Mă rog și mă iartă!” – glăsuiește ea încet, dar grav, „Dumnezeu să te ierte!”, îi răspunde maică-mea, chiar dacă mai săptămâna trecută se editase eternul schimb de replici ca de la soacră la noră. Până și profesorii cei mai „intransigenți” mai închideau ochii și nu ne muștruluiau dacă mergeam la biserică în noaptea de Înviere. Cu toate că școala, o clădire haretiană, era (și încă mai este!) la circa douăzeci de metri distanță de biserică. Triste vremuri, săracă școală!
Caracterul oarecum mai ilicit de atunci al acestui praznic îi imprimă (acum) o aură aparte, îl investește cu o anumită noblețe și semnificație, mai ales că în prezent avem un nou referențial, un nou context, cel al exprimării libere a credinței, al mărturisirii ei neîngrădite. Ne ducem la biserică când vrem, fără opreliști, ne rugăm cu toții sau de unii singuri, mai aprindem câte o lumânare pentru cei vii și morți, mai dăm un pomelnic. Unii merg mai des, alții când își mai aduc aminte, alții …din an în Paști. Plus bogata retorică și tevatură, născută pe marginea evenimentului, dincolo de biserică, exprimată „în cor”, inclusiv la …televizor. „Lume, lume, vreți să câștigați și să fiți fericiți, profitați de marea ocazie de Paști…”, „Primarul nostru (prea iubit!) urează la toți locuitorii urbei un Paști fericit, cu multe satisfacții și împliniri personale”, „Antrepriza x vine cu mari reduceri ale tarifelor la serviciile sale”, „Modelul de autoturism y al cunoscutei mărci z are un discount atractiv de până la 1800 euro” etc. etc. Și să continuăm cu alte actuale ziceri ce ilustrează momentul: „Tu unde petreci Paștele?”, „Am prins o excursie excepțională pe Nil”, „Vom merge la maici, are bărbatu-meu niște cunoștințe…”, „Felicitări, pentru noul tău autoturism, tu!”, „Mi-au adus copiii din Italia un colier așa frumooos!” etc. etc.
Dacă în trecut erau serioase constrângeri ideologice, astăzi au apărut altele noi, nu mai puțin periculoase și perfide. Sfidări au fost, sfidări sunt încă, și-or fi în neamul …omenesc! Dar dincolo de acestea, rămâne esența Sărbătorii pe care nu trebuie să o pierdem din vedere, exprimată direct, cu inimă curată și dreaptă credință, prin acea exclamație simplă, esențială, radicală și mereu actuală, „Hristos a înviat!”.
Adevarat a inviat!