Treceri și …petreceri

… și în ăst timp, ni se promite la televizor că, dacă vrem să fim fericiți, trebuie să ne cumpărăm (numaidecât) o cartelă Cosmolet, cu acoperire în toată țara, pe www.cosmolet.com, la numai 2 rroni; ni se mai spune că Noul Citronen, cu toate dotările posibile, aducător de confort, vigoare și răcoare, poate fi achiziționat începând de la 8999 emuroi, fără taxe incluse. Mai suntem persuadați, cu precădere cei focusați pe păstrarea siluetei, să ne procurăm alifii, pilule și drajeuri, care fac minuni, fără prescripții de la medic. Perfect pentru tine, pentru mine, pentru to(n)ți!

Sfârșit de iunie, cu mulți ani în urmă. E timpul când se iau vacanțele. Tatăl meu a fost dulgher și tâmplar. Făcea o casă de la temelie până la acoperiș. Învățase această meserie de unul singur, a fost un meșter arvunit de mulți, așa s-a ostenit toată viața, întreținându-ne. Licean fiind, de-abia aștepta să vină vacanța ca să fie ajutat la astfel de lucrări. Că eram băiatul lui cel mare, cel ascultător, cel priceput. Căram mortar cu găleata (tare grea mai era), îi dădeam chirpici sau cărămizi la mână, îl ajutam să bată grinzile, căpriorii, montam tabla împreună, o întindeam, o căntuiam, o fălțuiam, rulam ulucii, lipeam burlanele cu letconul înroșit în focul din lemne. Ne foloseam de apă tare, de țipirig, de cositor închipuit de pe la țigani. Era mândru că și eu deprinsesem aceste meșteșuguri. Afișa o anumită fală că mergeam pe urmele lui. Dar și mai mare îi era mândria că urmam o școală bună, la oraș, de viitor meseriaș, cu acte în regulă. Primele zile ale descălecării mele, de la școala din oraș la munca asta, se constituiau într-un adevărat ritual. Tatăl meu devenea mai pedant, mai atent, mai sensibil față ce ceea ce făceam împreună. Etala o anumită eleganță a gesturilor, o mai mare gravitate a deciziilor, o aură aproape metafizică. Îi simțeam respirația, vibrația brațelor, tonusul înaripat. Îmi strecura anumite vicleșuguri meșteșugărești, îmi explica oarece subtilități, mă obliga să descopăr soluții, ieșiri tehnice. Iar eu încercam, din toate puterile, să mă ridic la nivelul așteptărilor. Când lucrurile nu-i ieșeau în cele ce făcea, mai arunca câte o privire cruntă, un gest mai anapoda, un cuvânt mai greu. Ca lucrători pe la casele oamenilor, eram bine primiți, ospătați, omeniți. Mai un pui fraged de găină fript, mai un șpriț, mai o fructă deosebită. Acasă avea un atelier bine dotat, cu gealăe, fierăstraie, rașpe, dălți, tejghea, polizor, strung, mașină de rindeluit, toate confecționate, mai mult sau mai puțin artizanal, de el. Pe toate le-am folosit, pe toate le-am încercat cu mâinile și cu sufletul. Și acum adulmec mirosul lemnului, al rumegușului proaspăt, al cleiului de oase. Și aud necontenit sunetul dălților, al ciocanelor, al fierăstraielor. Și simt nervurile lemnului, geometria tâmplăriilor, aerul nou al spațiilor create. Peste care s-au adăugat, între timp, alte mirosuri, auzuri, simțăminte, deoarece au pre-existat, de bună seamă, cele dintâi.

…și în ăst timp, primul ministru Chiorăscu anunță, tot la televizor, cu o lacrimă în ochiul stâng, că trebuie să strângem cureaua, că salariile se cer a fi reduse cu 25% iar pensiile cu 15%. Punct. Însuși președintele Republicii, Domnul Pleosc, a apărut pe sticlă, într-un târziu, spunându-ne că trebuie să punem capăt minciunii, că am avut și avem o creștere economică nesănătoasă, că deficitul bugetar e peste poate, că se cheltuiește mai mult decât se câștigă, că inflația este în creștere iar această criză a devenit necruțătoare, …ce Dumnezeu, nu înțelegem? Ministreasa Elena (care în timpul liber e și lector universitar drd.) este gata să doneze propriul salariu în fondul Soliditatea, și se dă drept exemplu cum reduce ea în dreapta și în stânga și ce probleme are cu achitarea ratelor la bănci.

Sfârșit de iulie, cu mulți ani în urmă. E timpul când ai terminat școala, ai primit o repartiție, ți-ai luat zborul, lucrezi. Ca muncitor cu înaltă calificare (așa scria în acte), prelucrător prin așchiere, pe strung, freză, raboteză, la o întreprindere socialistă multilateral profilată pe piese auto de toate felurile, pentru întregul popor. Realizezi că prea multe nu ai învățat în școală, că unele abilități ți-au scăpat, și-ți spui că trebuie să-ți asumi un fel de nou început. Ți se dau un strung, salopete, cască de protecție, scule în dotare, ți se fixează o normă (pe care niciodată nu am îndeplinit-o), noi responsabilități. Lucrezi în trei schimburi, oameni noi, obiceiuri noi. Nu pot să uit tura a treia, cu nopțile alea albe care nu se mai sfârșeau. De la zece seara, la șase dimineața. Până pe la două-trei era cum mai era, dar după aceea țin minte că făceam niște eforturi enorme să nu ațipesc, mi se înmuiau picioarele, mă sprijineam de manivela păpușii mobile să nu mă prăvălesc. Nu mai spun că șpanul de oțel fierbinte mai nimerea pe mâini, pe față, în ochi, lăsând urme și dureri săptămâni în șir. Eram necăjit pentru că cei cu profesionala erau mai adaptați, mai dibaci, mai bine primiți. Unii dintre ei erau dați drept exemple pe la ședințele de partid sau de sindicat. Cel mai așteptat moment era pauza de masă, când fiecare își deschidea gamela și se înfrupta, pe băncile alea din metal sudat, în miros de ulei de motor, cu ce le puseseră nevestele lor (eu mă profilasem mai mult pe chestii cumpărate de-a gata, ghiciți ce se putea procura în acele vremuri!). În rest, se fuma, se înjura de toate cele, se spuneau bancuri porcoase. Și atunci mi-am zis: aici nu-i de mine, asta nu-i lumea pe care mi-o doresc, mergi mai departe, pune-te pe carte (că pe atunci era valabil că „cine are carte, are parte”). Prea mulți purici nu am făcut pe-acolo, doar câteva luni. Suficient timp însă pentru a mă avânta spre altceva. Mi-a rămas în memorie ultima zi de lucru în arealul acela: cum mi se defectase utilajul și cum cineva trebuia să facă curățenia generală la sfârșit de săptămână, m-am oferit să mătur toată secția, să ung mașinile cu vaselină, să devin cel mai umil dintre lucrători. Și-am făcut toată treaba asta la modul exemplar, tăcut, sub privirea plină de compasiune a companionilor de până în acel moment. Nu eram chiar sigur că voi pleca (se puteau lua hotărâri de ultim moment), dar mi-am zis că ceea ce era de făcut trebuia făcut. Și-am plecat de acolo spre alte zări, am mai studiat, am mai acumulat, am ajuns unde am ajuns și acum …scriu despre ce făceam atunci! Oare de ce?

…și în ăst timp masele largi muncitoare ies în stradă, pichetează Parlamentul, sediul Președinției și al Ministerului Educațiunii, Societății Cunoașterii, Modelării Corpului, Mobilizării Tineretului și Altele. Se strigă „Jos Chiorăscu!”, „Pleosc, pleosc, pleosc la ușa ta, ți-am adus demisia!”, se dă foc la poze (deocamdată) cu cei doi în piața publică. La televizor (cum deja așteptam) își dau cu părerea doi reprezentanți ai puterii, trei ai opoziției, unul al minorității majoritare și cinci distinși analiști (vreo doi se zice că sunt ziariști, dar nu se știe exact care). Se întoarce treaba pe toate părțile, se intră în direct cu tanti Mița, legat de principiul contributivității, apoi chiar cu un fost președinte – privitor la ce a fost, ce este, și ce va fi – și se mai citesc și trei e-mail-uri trimise de la cei aflați dincolo de sticlă. Iar milioane de telespectatori stau cu ochii țintă pe televizor; că de acolo le vine știrea, firea, edificarea, mântuirea.