Un ușor disconfort te urmărește o dată cu plecarea de acasă; trebuie să schimbi patru avioane pentru a ajunge la Aarhus, destinația finală. Ca și altă dată, temerile se dovedesc a fi deșarte; conexiunile sunt bune, odată ce ai intrat într-un mecanism bine pus la punct, totul merge ca la carte. Oboseala cumulată pe traseu este mult inferioară mersului cu trenul pe ruta Iași-București (care ar fi fost de circa 7 ore și ceva, cu o medie de circa 50 km pe oră).
E frumos Iașul văzut de sus, la cumpăna dintre noapte și ziuă. E bogat și bine luminat, apar desenate în filigran artere pregnante, clădiri învăluite de lumină, iar cartierele noi, ex-centrice, ușor dantelate, cu case, imprimă orașului o organizare stelară, extensivă, imprevizibilă.
Aarhus este al doilea oraș din Danemarca sub aspectul mărimii (circa 350 mii locuitori), organizat mai mult plat, fără clădiri înalte, care să zgârie cerul. O bizarerie: aeroportul este situat la 43 km de oraș (probabil, din cauza configurației terenului, a multor zone mlăștinoase). Ajungem în oraș pe la patru după amiază, când deja pe aici se întunecă. Remarc foarte mulți bicicliști pe străzi, mai ales tineri. Am observat că amurgul a durat mai mult, cam o oră, începând de pe la trei jumătate. Ceva din mine simte că am intrat într-o zonă a pământului cu o altă geografie și pulsație cosmică.
Din microbuzul, ce duce grupul nostru către hotel, constat că multe clădiri sunt construite din cărămidă, cu ferestre luminate, de cele mai multe ori fără perdele. Orașul e aglomerat, dar ca și în alte locuri de prin vest, circulația e fluidă, nu constați blocaje, nervi, brambureală. Multe ferestre (inclusiv cele de la locuințele private) nu ascund ceea ce este dincolo de ele. O altă filozofie, a transparenței și a normalității relaționale, se poate ghici pornind de la aceste mici amănunte.
Prima zi de lucru începe la ora 9, la Facultatea de Educație și Studii Sociale, Via University College. Aflăm că această locație reunește toate universitățile sau colegiile din zona Iutlandei, fiind al doilea centru universitar al țării, cu peste 18.000 studenți și 2200 cadre, după Copenhaga. Prezența echipei noastre de experți și colaboratori (de la nivelul a trei inspectorate școlare) se explică prin faptul că danezii sunt parteneri, la rândul lor, în două proiecte dezvoltate în cadrul facultății ieșene. Sunt mai multe intervenții din partea gazdelor, de la prezentarea sistemului danez de educație și până la evidențierea filosofiei și avantajelor outdoor learning-ului. Nu mai puțin interesantă a fost și aplicația acestei învățări pe propria piele, când grupul nostru a fost împărțit în trei echipe, cu sarcini precise de învățare, disipate pe un areal destul de larg, ceea ce ne-a determinat să ne dezmorțim puțin picioarele, timp de vreun ceas, primind prin telefoanele mobile anumite consemne și sarcini, dar să și amorțim de frigul ce începuse să se lase peste oraș. Aplicația s-a încheiat pe la patru, odată cu apusul soarelui. Și uite așa, și astăzi nu am reușit să văd orașul decât tot din microbuz, dimineața, prin ferestrele încă înghețate.
Artera principală pietonală, până spre canalul de lângă mare, e bine garnisită cu magazine și buticuri de lux; sunt foarte mulți tineri, explicația constă în faptul că orașul este plin de studenți. E multă voie bună, bună cuviință, bună creștere. Un tânăr se oferă, afabil și binevoitor, să ne facă o poză când noi încă nu îndrăzneam să apelăm la cineva. Ghicise de ceea ce aveam nevoie. Spre canal încep restaurantele de lux, înșirate pe mai multe niveluri, ticsite de mușterii, oameni care tocmai și-au terminat job-ul sau turiști. E zona șic a orașului, ni se spune de către o studentă de la Iași, aflată aici de mai multe luni printr-o bursă Erasmus. Seara luăm cina la un restaurant italian situat în această zonă: apelăm la un sistem de autoservire – îți pui ce vrei, cât vrei – la un preț destul de bun, având în vedere că în Danemarca totul este mai scump decât în restul Europei.
A doua zi, programul începe prin plonjarea noastră într-un colegiu, Samsogade School, unde se supune la probă, la firul ierbii, cum se spune, un model al învățării integrale, holistice, dar particularizat și individualizat, în consens cu mulțimea (nu prea mare, cam de 15-20 elevi ce compun o clasă!). Ni se prezintă, mai întâi , acest stil al învățării, ce asigură excelența, prin subtile fundamentări psihologice și didactice, după care vizităm școala și clasele de elevi în care se derulează chiar activități didactice. Sunt impresionat, ca și ieri, de seriozitatea și motivația colegilor noștri de aici care iau totul în serios, se dedică unor idei, unei filosofii acționale care efectiv dă roade. Fiecare își prezintă punctul de vedere cu patos, în cunoștință de cauză, ca și când ar fi sensul ultim al existenței sau profesiei sale. Ai impresia, ascultându-i, că nu sunt simpli profesori, ci misionari, descoperitori ai unei arte ce o transmit cu dăruire și dezinvoltură și altora. În fine, prin dotări, perspectiva de vizare a lucrurilor, metodologia didactică, relaționarea cu elevii, grija față de individualitatea fiecăruia, realizez, nu fără regret, că noi, acasă, suntem defazați temporal cu foarte multe decenii (dacă diferența de mentalitate se poate echivala în ani!).
Am reținut, vizitând această școală, două imagini care mi-au rămas întipărite în memorie: 1) o sală de retragere și păstrare a liniștei pentru elevi, optimist mobilată și decorată cromatic, unde un țânc, la o adică, se poate reface de unul singur, chiar în timpul orelor de studiu; 2) un elev care și-a descoperit un sălaș de lectură taman pe pervazul geamului, și care nu a fost deranjat de privirea curioasă a unor oaspeți de departe, pretinși pedagogi de școală nouă!
Următoare zi este alocată altor dezbateri legate de strategiile de evitare a abandonului școlar, puse în aplicare de specialiști de la Aarhus Business College. Abandonul la ei nu este unul clasic, standard, ci înseamnă o retragere a elevului la o altă școală, paralelă sau inferioară celei de la care pleacă. Cazuistica părăsirii școlii nu este similară cu cea existentă la noi (pauperizare materială a familiei, repetenție etc.), ci una dată de insatisfacția elevului față de ceea ce găsește în sala de clasă. Strategiile imaginate merg pe linia unei regândiri a ofertei școlare prin realizarea unor excursii în străinătate (deseori inter-continentale), flexibilizarea relațiilor profesor-elev, învățarea cooperativă, antrenarea în realizarea de producții TV, proiecte pentru tinerii întreprinzători, socializarea prin facebook, utilizarea sportului și a educației pentru sănătate pentru atragerea copiilor în programele școlare etc. Oricum, observ că danezii au ajuns la niște prețiozități/picanterii pedagogice (susținute financiar pe măsură, că au de unde!…) la care noi încă nu îndrăznim să le punem în aplicare. Am vizitat și două școli, moderne și bine echipate, în care elevii urmează programe de formare pe baza strategiilor menționate.
Seara se încheie cu o cină festivă la un restaurant situat aproape de port. Pe drum, mai observ una alta. Bate un vânt umed, rece, de-ți pătrunde în toate oasele. Cu toată austeritatea și răceala din jur (clădiri, arhitectonică stradală, umezeală, apă, vânt) interiorul sălașurilor și al oamenilor emană căldură, echilibru, normalitate, bunătate. Nimic nu-i strident, ieșit din comun – nici în lucruri, nici în oameni. Interioarele sunt sobre, ascultând de stilul minimalist, funcțional. Restaurantele și casele sunt iluminate discret de lumânările ce se aprind cu miile și ard în serile de dinainte de Crăciun. Lumina lumânării ce adună și apropie familii, prieteni, cunoscuți, necunoscuți… Ai impresia că toate steluțele de pe cer au coborât pe pământ, au invadat casele, străzile, magazinele, instituțiile. Ornamentele răsfirate din belșug anunță apropierea sărbătorilor de iarnă. Nici un zgomot nelalocul lui nu străbate orașul. Doar murmur de oameni ce știu să muncească corect și să se bucure în pace.
A mai trecut o săptămână, am mai învățat ceva. Săptămâna viitoare voi fi plecat în Anglia. Tot pentru a învăța…