O secvență mai puțin știută din existența parohiilor

Comunitățile religioase au o fizionomie și o dinamică aparte, dacă ai răbdare să le percepi, să le analizezi, să le evaluezi. Parohia nu este o entitate abstractă, administrativă, ci o comunitate vie, cu un relief pregnant în contemporaneitate, chiar dacă spațiul social este „plin” de incitări de natură politică, economică, socială și a devenit o „scenă” a antrenamentelor și experimentelor de tot felul. Din păcate, din perspectivă spirituală, biserica a rămas printre puținele instituții ce se preocupă în mod activ de crearea unei comuniuni între oameni, le creează un orizont de viețuire, de adâncire spre sine, de proiectare spre veșnicie. Într-un context debusolant, cu precarități de tot felul, biserica se dovedește a fi un for stabilizator, unificator, inductor de împlinire și speranță.

Am avut recent privilegiul de a-l însoți pe întâistătătorul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, IPS Teofan, într-un periplu la șase parohii sătești, cu ocazia oferirii festive a Sfintelor Antimise (niște acoperăminte din pânză frumos brodate, ce simbolizează giulgiul Mântuitorului, semnate de ierarhul locului și pe care se săvârșește sfințirea darurilor), prilej cu care am re-simțit pulsul viu al comunităților de credință din așezările noastre. Cunoșteam într-o măsură și intuiam de mult această lume, mai ales că provin de aici (printre parohiile vizitate aflându-se și satul natal, Osoi) și păstrez legătura cu mulți preoți, mai în vârstă sau mai tineri, de pe un areal destul de larg. Însă, reîmprospătarea memoriei a adus la zi anumite reprezentări mai vechi, le-a „recalibrat” în consens cu datele percepute direct. Și s-au construit, în acest fel, mai multe imagini.

O impresie generală: biserica își rezervă pe mai departe o importantă funcționalitate pentru comunitate, indiferent de numeroșii vectori care o animă. Departe de a fi o instituție depășită, cu gesticulații retrograde, ea a știut să țină pasul cu problemele vremii, să se ancoreze în modernitate prin spirit și structuri acționale. Pornind de la exterioritatea fizică a clădirilor (mai peste tot renovări, re-pictări, construcții noi sau în diferite faze de derulare) și până la diferitele modalități de implicare în comunitate (catehizare și culturalizare, asistență socială, activism și parteneriat comunitar etc.), această instituție constituie un perimetru efervescent, cu o evoluție remarcabilă, exemplară. Comparativ cu parohiile din oraș, cele din satele noastre au un contur mai evident, o identitate ce le diferențiază între ele, o fizionomie proprie. În oraș, bisericile se „pierd” printre blocuri, sunt concurate de alte instituții; la sate, bisericile sunt privilegiate topografic (deseori, alături de școală), devin centre în spațiul arhitectonic, cu vizibilitate  – fizică și simbolică – maximală.

Preoții din parohiile vizitate sunt cunoscători și, de multe ori, gestionari sau consilieri ai problemelor oamenilor, nu puține la număr. S-a văzut acest lucru atât din luările lor de cuvânt, cât și din atașamentul credincioșilor față de preocupărilor parohului, din dorința de implicare în problemele specifice, însăși prezența lor în număr mare la aceste oficieri devenind semnificativă. S-a simțit un corpus de credință, de tovărășie spirituală în pregătirea întâlnirii cu episcopul locului, o așteptare imensă din partea enoriașilor de a-l întâmpina și cinsti cum se cuvine (la Comarna, spre exemplu, de 101 ani nu a mai venit un mitropolit în vatra satului).

Se dovedește, încă o dată, faptul că o comunitate tinde natural către un marcaj spiritual, are nevoie de o busolă, de un ghidaj. Biserica, prin materialitatea ei plină de înțelesuri (arhitectură, decorațiuni, pictură etc.), dar – mai ales – prin acțiunile întreprinse sau prin persoanele ce o conduc, asigură această con-gregare a acțiunilor în jurul unor valori-liant prin care comunitatea prinde contur, devine vie, unitară, eficientă. Oamenii au nevoie de afiliere la valori comune ale credinței, acestea asigurând o „vertebrare” a acțiunilor înspre scopuri valoroase. Biserica trezește și întreține dorul comuniunii atât de necesare unei vieți  autentice – individuale și sociale – o comuniune a celor ce sunt cu cei care au fost sau vor fi, o rezonanță între semeni, indiferent de poziția pe care o dețin în biserică sau înafara ei.

Bucurii, suferințe, speranțe

Realizările preoților care ne-au primit sunt multe și diverse, ca și speranțele sau neîmplinirile acestora; ele au fost expuse pe scurt, într-un anumit moment al ceremoniei,  ca o dare de seamă în fața comunității de credincioși: renovări, supraînălțări, reacoperiri de biserici, amenajarea de prăznicare, de drumuri, de garduri, recuperări de terenuri sau proprietăți, extinderi de cimitire, lupta cu unele autorități locale, cu birocrația, încercarea de a găsi sponsori sau echipe de muncitori, alergătură după materiale, colaborarea cu alte foruri din localitate, cu școala, cu gospodarii din sat etc. De altfel, realizările erau palpabile, nu doar rostuite prin cuvinte frumoase: la Osoi, ne impresionează acoperișul nou, ștefanian, din tablă de cupru; la Comarna, o nouă și frumoasă pictură interioară, model de echilibru și bun gust;  la Moreni, o bisericuță veche, din vălătuci și lemn, devenită monument istoric; la Chicerea, un ansamblu de clădiri noi, gospodărește realizate, menite a asigura confortul activităților de tot felul; la Goruni, o aranjare și o intimitate a interiorului ce predispune la rugăciune și adâncă reculegere; la Costuleni, un interior robust cu o durabilă pardoseală din marmură albă, demnă de invidiat etc. Însă, cele mai multe realizări țin de i-materialul ne-evocabil, de menținerea flăcării credinței, de perpetuarea unui etos, de încercarea de a face ceva pentru locuitorii așezărilor vizitate. La acestea se adaugă și elemente care țin de viața concretă a unor părinți, pe nedrept invidiați sau huliți de cei care nu cunosc realitatea, și care întregesc imaginea despre corpul nostru preoțesc. La Moreni, pe malul Prutului, de pildă, tânărul preot, proaspăt ieși de pe băncile facultății, este nevoit să stea în gazdă în condiții nu prea confortabile, la un sătean, iar la Costuleni părintele a vorbit printre lacrimi, fiind puternic marcat de o dramă familială, anul trecut soția trecând la Domnul. Și preoții au nevoile și durerile lor…

Nu de puține ori slujirea revine nu numai preotului, ci și celorlalți membri ai familiei, desigur în formule și prin gesticulații diferite, printr-o operă „sacrificială” comună. Familiile acestora, pe care în bună măsură le-am cunoscut, intră într-o firească sinergie cu „părintele” nu numai cel natural, ci și cel spiritual, al întregii comunități.

Un crâmpei din activitatea unui păstor de suflete

Intervenția părintelui mitropolit a fost de fiecare dată urmărită cu nesaț de cei de față și a fost receptată ca un cuvânt binevenit de recunoaștere a trudei, de îmbărbătare, de învățare, de alinare. Nimic contrafăcut, emfatic, orânduit dinainte, ci totul legat de context, de atmosfera ivită, dar cu semnificație și cu miez. Se vedea pe chipurile oamenilor bucuria unui rar și sperat dar, a primirii unui sprijin, a unei adieri de înțelegere și bunătate. De la copiii ce de-abia puteau vorbi și până la bătrânii plini de semnele timpului, de la mamele bucuroase până la sărmanii cu fețe chinuite de soartă, toți au fost atinși de misterul și frumusețea unei fericite întâlniri. Sunt sigur că pentru mulți dintre ei, o astfel de ocazie s-a constituit într-un moment nodal al existenței lor obișnuite, ordinare, chiar terne.

Numai cine nu cunoaște din experiență astfel de semeni și de trăiri nu-și poate da seama de încărcătura emoțională a momentului. E mare cererea de mângâiere sufletească, de orientare și arătare a unei căi, e încă multă durere și deznădejde la mulți dintre semenii noștri, e nevoie de o neîncetată trudă și chibzuință în a le gestiona. Biserica reușește, într-o anumită măsură, să regleze unele lucruri, să repare, să atenueze din relele tăvălugului lumii acestea  – încă zbuciumată, amestecată, nedefinită valoric. Poate că într-o lume așezată biserica ar avea mai puțin de lucrat, restrângându-se la funcția sa strict spirituală, sacerdotală. La noi, însă, ea este nevoită, de multe ori, să facă ceea ce ar trebui să realizeze îndeobște alte entități ale socialului.

Oricine ar fi fost impresionat de naturalețea Înaltpreasfințitului Teofan care, atât față de invitații săi, dar și de obștea credincioșilor, a împărtășit o undă de blândețe, de bucurie a întâlnirii, de convivialitate binefăcătoare. Atât în raport cu autoritățile locului (primari, preoți, notabilități) dar și cu enoriașii a arătat  – prin cuvinte, gesturi, nevorbiri – aceeași luare în considerare, același interes de a cunoaște sau înțelege realizări, neajunsuri, năzuințe.

O scurtă secvență din viața parohiilor noastre de la țară, un crâmpei din activitatea unui păstor de suflete…

Notă. Periplul a avut loc în parohiile din Goruni (preot Iulian Tăbăcaru), Chicerea (preot Daniel Lupu), Osoi (preot Adrian Solescu), Moreni (preot Daniel Țifui), Comarna (preot Gheorghe Mihai Pintilie) și Costuleni (preot Constantin Straton). Din delegație a făcut parte părintele protopop Vilie Doroșincă și Dl. Ioan Nani, membru în Adunarea Eparhială.